
Într-adevăr, alegerea nu e între Dumnezeu și noi, ci între o falsă imagine despre Dumnezeu și noi, pe de o parte, și realitatea relației care ne leagă de Dumnezeu, și anume că Dumnezeu e locul înfloririi noastre, binele nostru, pe de altă parte. Omul care păcătuiește nu se rănește decât pe sine însușii prin aceea că se lipsește de binele său. A păcătui nu înseamnă a ne însușii un bine care ar fi posesiunea lui Dumnezeu. Și în fond, faptul că omul își arogă pe nedrept ce nu i se cuvine, sau că revendică de drept ceea ce ar fi uzurpat Dumnezeu, nu asta face diferența: aceste moduri de a vedea se bazează ambele pe o eroare imaginându-și că Binele ar fi ceea ce Dumnezeu posedă. Or, Binele nu e ceea ce Dumnezeu are, Binele e ceea ce Dumnezeu este. Dumnezeu este Binele omului. A păcătui, a ne separa de Dumnezeu și a ne face nedreptate nouă înșine sunt una. De aceea păcatul e în esență o pagubă, în sensul unei lezări, dar și în sensul în care se spune „ce păcat!” în fața a ceva irosit, de exemplu a unei ocazii ratate.
(Din Dumnezeul creștinilor: câteva clarificări, de Rémi Brague, Deisis, Sibiu, 2017, p. 201)