Pe la început de secol XVIII, mitropolitul Antim Ivireanul critică societatea valahă, aflată, după părerea lui, într-o adîncă şi aprigă criză morală. Mersul la biserică pare doar un pretext pentru ca oamenii să-şi scoată în evidenţă hainele şi rangul, şi chiar mai rău, să se amuze, postul devine o pacoste, bîrfa şi cleveteala – o obişnuinţă a firii, respectul – o deriziune etc. „Cînd mergem la biserici, în loc de a asculta slujbele şi a ne ruga lui Dumnezeu, să ne ierte păcatele, iar noi vorbim şi rîdem şi facem cu ochiul, unul altuia, mai rău decît pe la cîrciume“, tună mitropolitul într-un cuvînt de învăţătură rostit într-o duminică în biserica Mitropoliei.
Şi la fel de vehement critică „năravul prost“ al românului de a înjura de mama focului, oricînd, oriunde, oricum, invocînd deseori cele sfinte: „că ce neam înjură ca noi, de lege, de cruce, de cuminicătură, de morţi, de comîndare, de lumînare, de suflet, de mormînt, de colivă, de prescuri, de ispovidanie, de botez, de cununie şi de toate tainele sfintei biserici şi ne ocărîm şi ne batjocorim înşine legia?! Cine din păgîni face aceasta, sau cine-ş măscăreşte legia ca noi?“
(Dintr-un articol semnat de Constanța Vintilă-Ghițulescu, publicat în Dilema veche, nr. 413, 12-18 ianuarie 2012)