O persoană cu caracter slab nu poate fi blândă, pentru că nu se stăpânește pe sine: blândețea este virtutea care controlează forțele combative și violente ale naturii noastre, fiind, de aceea, cea mai bună și mai nobilă cale pentru împlinirea de sine. Cel blând nu este cel care refuză să lupte, nici cel care nu se va înfuria niciodată. Omul blând este cel care nu va face niciodată acest lucru: nu va lupta niciodată când îi este atacată vanitatea, ci doar atunci când este în joc un principiu. (…) Gândiți-vă la mânia celui blând. Pentru cel blând, principiul călăuzitor nu este egoismul, ci dreptatea. El se stăpânește pe sine atât de bine, încât nu permite pumnilor să se ridice pentru un scop nesfânt sau în apărarea mândriei, vanității, orgoliului, sau pentru că își dorește bogăția altuia. Doar principiile dreptății lui Dumnezeu îl stârnesc pe cel blând. Moise era un om blând, dar a spart tablele legii când a văzut că poporul a încălcat porunca lui Dumnezeu. (…) Să distrugem din rădăcini iubirea de sine. Să-i iubim pe călăii noștri, să-i iertăm, că nu știu ce fac. Să le facem bine celor care ne insultă; să fim blânzi cu hoții care ne acuză de furt; să-i iertăm pe mincinoșii care ne denunță că am fi mințit; să fim caritabili cu cei vinovați de adulter, care ne acuză că am fi păcătuit împotriva curăției.
(Din Strigătele lui Isus pe cruce, de Fulton J. Sheen, Galaxia Gutenberg, 2020)