Creștinii nu-și mai amintesc sau nu mai acceptă propriul lor adevăr: și lumea piere din această pricină împreună cu ei. Ei au uitat că Dumnezeu a venit să înnoiască lumea prin Duhul lucrând în ea: ei au uitat ce înseamnă sfințenia – frumusețea și înălțimea ei. Și aceasta, pentru că nu-l mai simt pe Dumnezeul cel viu și atotputernic prezent în lume și în ei. Creștinii rămân singuri: nu față de lume – aceasta ar fi o sfântă singurătate -, ci față de ei înșiși: plenitudinea vieții lor în Hristos e sfărâmată. Plenitudinea vieții creștine e faptul supranatural al comuniunii misterioase, tainice cu Dumnezeu: dacă se pierde această comuniune, creștinul cade pradă duhului lumii, se secularizează tocmai atunci când se crede mai creștin, mai în serviciul lui Hristos.
Diagnostic pus de Andrei Scrima în Ortodoxia și încercarea comunismului (Humanitas, 2008).
Subiect al unor dezbateri de tot felul (mai ales datorită unui anumit ecumenism mai puțin cuminte), A. Scrima rămâne totuși unul dintre coriferii de împrumut al culturii române. Membru activ al grupului Rugul Aprins, călugăr ortodox de origine franceză și gânditor briliant, scriitorul a făcut dovada unei forțe a spiritului cu adevărat impresionantă. Frazele lui sunt dense, bine irigate și de un realism covârșitor. Chiar dacă pe alocuri l-am putea găsi diferit, cred că Scrima este o lectură necesară. Cartea recomandată implicit aici e doar una dintre ele. Humanitasul are deja o colecție frumușică a scrierilor de și despre Andrei Scrima.