
Iubirea învie tot ce atinge. Moartea îi este soră și slujitoare: coasa ei pregătește jerba pe care iubirea o va culege în eternitate. Nu te îndoiești că ești iubită așa cum nu te îndoiești că vei muri.
Ce-ar fi iubirea fără veșnicie? Dar ce ar fi veșnicia fără iubire? Numai iubirea poate împlini ceea ce nu are sfârșit. Iubirea fără veșnicie se numește neliniște; veșnicia fără iubire se numește infern.
Frunze de toamnă, frunze pe care pământul le atrage și pe care lumina le străbate… Nu mai rămâne aproape nimic în ele din ceea ce se cheamă viață; soarele lui Dumnezeu le îmbracă într-o strălucire supremă înainte ca vântul lui Dumnezeu să le risipească. Elanul lor nu mai este cel stârnit de seva îndrăzneață a primăverii; sunt ca suspendate între cer și moarte… Tot astfel e iubirea ajunsă la acel grad de maturitate de o clipă, când tot ceea ce are ea temporal cheamă mormântul, când tot ceea ce are ea etern își ia zborul spre Dumnezeu.
(Din Ignoranța înstelată, de Gustave Thibon, Humanitas, București, 2003, pp. 186-187)