Poate că toate cărţile lumii se împart în doar două categorii: cele care au fost scrise din dragoste şi cele care au fost scrise din ură. În orice caz, autorii lor pot fi definiţi cel mai exact prin mobilul scrisului lor: unii o fac pentru că iubesc oamenii, alţii pentru că îi urăsc. Ca şi în Biblie, cei căldicei, cei neutri nu contează. Formulată astfel, afirmaţia poate părea prea tranşantă şi simplificatoare. Şi, desigur, aşa şi este, dar asta nu o face mai puţin adevărată. Iar ea este revelatoare mai ales când persoana care scrie este un personaj ajuns într-o situaţie-limită. Acolo unde Nicolae Steinhardt a trăit jurnalul fericirii, alţii au înregistrat doar degradarea prin foame, dezumanizarea prin spaimă, torturile, trădările, prăbuşirile psihice. Realitatea era suficient de complexă pentru a confirma toate perspectivele, iar viaţa – cum spune o veche înţelepciune – este asemenea unui han spaniol, în care fiecare mănâncă ce-şi aduce de acasă. Aceeaşi suferinţă traversată de două personaje diferite va fi nu numai descrisă diferit, ci şi îndurată diferit. Fiecare proiectăm, fără măcar să ne dăm seama, propria noastră culoare sufletească asupra lumii din jur, ale cărei linii sunt mai dure sau mai estompate în funcţie de cantitatea de lumină pe care acea culoare o conţine.
(Fragment din Fals tratat de manipulare, de Ana Blandiana)