Ajunarea este momentul în care, cu putere îndoită, încă o dată, trebuie să cugetăm asupra vieții și asupra noastră. Asupra vieții – așa cum a gândit-o Domnul pentru noi – și asupra noastră – ce am făcut noi cu această viață. În asta constă pocăința – în a măsura distanța dintre ceea ce a pus la cale Domnul și ceea ce am înfăptuit noi; dintre ceea ce ne-a fost hărăzit și ceea ce am împlinit sau nu am împlinit.
Asta trebuie să facem, și nu pentru o singură dată în viață. Adesea lăsăm această problemă până în ceasul dinaintea morții, până la cea din urmă boală, până în momentul în care realizăm, brusc, că suntem incurabil bolnavi sau ne aflăm în pericol de moarte. Și atunci, în fața fricii, în fața morții, a pericolului, devenim dintr-o dată serioși față de noi înșine, față de viață și de semeni. Încetăm atunci să ne mai jucăm cu viața. Încetăm să mai trăim așa, de parcă am scrie o ciornă pe care mai târziu – o, cât de târziu!, căci pare că atâta vreme mai avem înainte – o vom transforma în ceva mai bun.
Dar niciodată nu se întâmplă așa, căci bătrânețea, ramolirea trupului, slăbirea minții, moartea subită, circumstanțele neașteptate ne surprind nepregătiți și nu ne mai oferă timp. Și e cumplit gândul că poate veni momentul când va fi deja târziu.
(Fragment din Despre întâlnirea cu Dumnezeu, de Antonie de Suroj, Sophia, București, 2006, pp. 113-114)