De când mă știu am visat la o căsnicie extraordinară. Ce poate fi mai minunat decât să trăiești în fiecare zi alături de cel mai bun prieten al tău, iar seara să o petreceți împreună în intimitate? Am sperat să clădesc la un moment dat un cămin, apoi o familie, apoi o viață de amintiri alături de perechea mea. În imaginația mea, mă vedeam împărtășind secrete cunoscute doar de noi, ținându-ne de mână, plimbându-ne mult împreună. Îmi imaginam nașterea primului nostru copil, un băiat. Îl și vedeam făcând primii pași și învățând să meargă pe bicicletă. Mi-l închipuiam având grijă de cel de-al doilea copil al nostru, surioara lui mai mică, bucuria inimilor noastre.
Mă vedeam alături de aleasa mea la biserică. În vacanțe. La picnicurile din parc de duminică după-amiaza. Mă imaginam îmbătrânind împreună cu ea, jucându-ne cu nepoții, înfruntându-ne în jocuri de domino animate la cămin și lăsând în urmă mărturia dragostei devenită tot mai profundă în fiecare zi.
Îmi doream prea multe? Dacă Dumnezeu dorea ca eu să am o căsnicie – și nu mă îndoiam de acest lucru – atunci visul trebuia să mi se împlinească (nu neapărat partea cu jocul de domino). Privind în urmă, îmi dau seama că dorințele mele cele mai adânci nu erau exagerate. Ele îmi fuseseră puse în suflet de Dumnezeu, astfel că lucrurile după care tânjeam erau corecte și bune. Însă, o parte din modalitățile de abordare erau, cu siguranță, eronate. Lucruri mărunte, cum ar fi alegerea momentului potrivit. Și unele mai însemnate, ca de exemplu să stabilesc ordinea corectă în viață.
(Fragment din Până la capăt, de Craig Groeschel, trad. Anca Laura Sebestyén Kerigma, Oradea, 2010, pp. 19-20)