Domnul, în înțelepciunea Sa, a instituit două căi de a scăpa de egoismul cărnii: sacramentul căsătoriei și votul castității. Ambele, nu doar că distrug cercul vicios al egoismului, dar fac posibil un teritoriu al slujirii mai mare și mai cuprinzător…
Prima cale de scăpare din egoismul cărnii este sacramentul căsătoriei, instituit de Domnul. Căsătoria zdrobește egoismul, întâi pentru că aduce un bărbat și o femeie într-o viață comună, în care niciunul nu trăiește pentru sine, ci pentru celălalt; zdrobește egoismul și pentru că indisolubilitatea căsătoriile este fatală pentru acele îndrăgostiri trecătoare, care se nasc și mor într-o clipă; mai mult, distruge egoismul pentru că iubirea reciprocă dintre soț și soție îi scoate din sine și îi duce către întruparea iubirii lor, către alt sine: copiii lor. În fine, diluează egoismul pentru că faptul de a crește copii pretinde sacrificii, fără de care, asemenea florilor neudate, iubirile se ofilesc și pier.
Dar acestea sunt numai aspectele negative ale căsătoriei în relația lor cu trupul. Este mai important de reținut că viața de căsătorie vindecă egoismul pentru că pune trupul în slujba celorlalți. În fața ochilor trupești se deschid noi orizonturi ale devotamentului și ale sacrificiului; ceilalți devin mai importanți decât sine; eul este mai puțin circumscris și devine mai expansiv. Se deschide către ceilalți, uitând uneori de sine. Este de asemenea adevărat că există mai puțin egoism în familiile numeroase, față de cele mai puțin numeroase. Soțul și soția pot trăi unul pentru altul, dar tatăl și mama trebuie să moară pentru sine ca să poată trăi pentru copiii lor. Toate dorințele dezordonate și egoiste, care distrug integritatea unei vieți comune, sunt lăsate în urmă. Acolo unde este inima lor, acolo este și comoara lor. Își pun trupul pe altarul de jertfă pentru ca alții să poată trăi, iar acesta este începutul iubirii.
(Fulton J. Sheen, în Strigătele lui Isus pe Cruce, pp. 136-137)