Gândul acasă mă bucură atât de mult! Toate casele cu oamenii trăind dincolo de ferestrele luminate îmi dau un sentiment de bucurie. Mi-ar plăcea să intru în fiecare dintre ele, să le simt unicitatea și căldura. De fiecare dată când văd un bărbat sau o femeie îndreptând-se cu sacoșele pline spre casă, mă gândesc: merg spre casă, către viața adevărată, iar eu mă simt bine pentru că îmi par apropiați și dragi…
Acasă, viața în sine începe când toată activitatea s-a încheiat. Hristos nu avea o casă a Lui, nu pentru că ar fi disprețuit bucuriile simple – a avut și el o copilărie, o familie, o casă – ci pentru că El se simțea acasă pretutindeni în lumea pe care Tatăl Său o făcuse „casă” omului. Biserica este casa noastră și casa lui Dumnezeu, iar cea mai profundă experiență a Bisericii este cea a unei case. Mereu aceeași și, mai presus de toate, viața în sine, iar nu o activitate.
(Dintr-o notă de jurnal semnată de Alexander Schmemann, 14 decembrie 1973)