Cartea Psalmilor a cuprins în sine ceea ce este folositor din toate: profețește cele viitoare, ne aduce aminte de faptele istorice, dă legi pentru viață, ne învață cele care trebuie făcute. Astfel încât, ca să spun pe scurt, Cartea Psalmilor este o vistierie obștească de învățături bune, descoperind fiecăruia, după sârguința lui, ceea ce i se potrivește. Căci tămăduiește rănile vechi ale sufletelor și aduce grabnică însănătoșire celui de curând rănit; îngrijește pe cel ce a fost lovit de boală și păstrează sănătos pe cel care nu este atins de ea; într-un cuvânt, îndepărtează cu totul, pe cât e cu putință, patimile care iau în stăpânire în felurite chipuri viața oamenilor, și face aceasta cu potrivită călăuzire și cu dulceață, sădind în suflet gând plin de înțelepciune.
Căci Duhul cel Sfânt a văzut că neamul omenesc este greu de călăuzit spre virtute și că noi, din pricina înclinării către plăcere, disprețuim cu totul viețuirea cea dreaptă. Prin urmare, ce a făcut? A unit dogmele cu desfătarea cântării, ca, o dată cu dulceața și blândețea melodiei, să primim pe nesimțite și folosul cuvintelor de învățătură. Face la fel ca medicii cei înțelepți: aceștia, adeseori, ung de jur împrejur cu miere paharul din care dau leacuri mai amare bolnavilor fără poftă de mâncare. Așadar, aceste melodii armonioase ale psalmilor s-au alcătuit pentru aceia care sunt copii ca vârstă sau pentru cei care sunt cu totul tineri ca purtare, pentru ca să li se pară că intonează melodii, dar de fapt să-și instruiască sufletele. Căci n-a plecat de la biserică cineva din cei mulți și trândavi păstrând cu ușurință în minte vreo poruncă apostolică sau profetică, însă aceștia cântă acasă și mai fredonează și prin piață cuvintele psalmilor. Iar dacă unul dintre cei care s-au sălbăticit cumplit din pricina mâniei începe să murmure psalmul, atunci, datorită melodiei, pleacă de îndată din biserică cu sălbăticia sufletului potolită.
Psalmul este liniște a sufletelor, preot al păcii; potolește tulburarea și vâlvătaia gândurilor, înmoaie mânia sufletului și îl înfrânează pe cel desfrânat. Psalmul leagă prietenii, îi unește pe cei dezbinați, îi împacă pe cei învrăjbiți. Prin urmare, cine se mai poate socoti vrăjmaș al celui cu care a înălțat același glas către Dumnezeu? Cântatul psalmilor aduce, așadar, cel mai mare bun: dragostea. Cântatul împreună este ca o cunună care conduce la unire, armonizând poporul în simfonia unui singur cor. Psalmul îi pune pe fugă pe demoni și îi aduce pe îngeri într-ajutor; este armă pentru frica de noapte, odihnă pentru ostenelile zilei; este ocrotire a poruncilor, podoabă celor în floarea vârstei, mângâiere bătrânilor, giuvaier foarte potrivit femeilor. Populează pustiirile, liniștește piețele; este abecedar pentru începători, propășire pentru cei ce înaintează, statornicie pentru cei desăvârșiți. Este glas al Bisericii. El dă strălucire sărbătorilor. Zămislește întristarea cea după Dumnezeu, pentru că psalmul scoate lacrimi și din inima împietrită; psalmul este lucrarea îngerilor, viețuirea cerească, parfum duhovnicesc. Ce descoperire înțeleaptă a Învățătorului, Care a rânduit în chip iscusit ca odată cu cântarea să învățăm și cele ce ne folosesc! De aceea se și întipăresc mai bine în suflete învățăturile. Căci învățătura dată cu sila nu dăinuie de obicei, însă învățătura primită cu plăcere și cu bucurie se întipărește mai trainic în sufletele noastre. Ce nu ai putea învăța din psalmi? Oare nu măreția curajului? Nu exactitatea dreptății? Nu distincția cumpătării? Nu desăvârșirea înțelepciunii? Nu chipul pocăinței? Nu măsura răbdării? Oare ce ai putea spune despre cele bune? Aici există învățătura desăvârșită despre Dumnezeu, prorocia despre venirea în trup a lui Hristos, amenințarea cu Judecata, nădejdea învierii, frica de pedeapsă, făgăduințele slavei, descoperirile tainelor; toate au fost depozitate, ca într-o mare și obștească vistierie, în Cartea Psalmilor.
(Vasile cel Mare, Omilii la Psalmi, trad. Dumitru Fecioru)