Înregistrările s-au isprăvit. Au fost peste 30 de dialoguri (a câte jumătate de oră) cu invitatul meu, Dacian Palladi. Eram prieteni dinainte, însă după un asemenea maraton ideatic am devenit și mai apropiați. Am reușit să pătrundem unul în mintea altuia și, împreună, în labirintul cărții Eclesiastul. Acum, ca un fel de epilog, doresc să vă ofer câteva jaloane care mi-au străujit și mie drumul. Cât despre difuzarea lor la Radio Vocea Evangheliei Oradea nu ar fi nimic de spus. E o bucurie că asemenea dezbateri pot fi preluate pe calea undelor și, după dorință, procurate contra-cost de la librăria postului.
Să revenim. Tradițional, cartea este atribuită lui Solomon. La o analiză mai atentă a comentariilor constați că mai există câțiva pretendenți în ceea ce privește paternitatea. Noi, convențional, am mers „pe mâna lui Solomon”. Textul însuși i se potrivește atât de bine strașnicului împărat al lui Israel, mai ales când coroborezi trăirile cu informațiile din 1Împărați.
Ca metodologie am gravitat în jurul întrebărilor din carte. Ne-am agățat de interogații dintre cele mai variate, încercând să intrăm în gândirea autorului și, apoi, să oferim câteva învățături de ordin practic. Parcă ne-a fost mai ușor așa. Am încercat „să spargem” cumva textul, să-i găsim puncte vulnerabile și să pătrundem câtuși de puțin în interior. Bineînțeles că, de fiecare dată, ceea ce am găsit ne-a uluit. Nu de puține ori am fost realmente bulversați de brutalitatea afirmațiilor, de trăirile abisale sugerate de text.
Hermeneutic vorbind, am încercat să ținem seama de împărțirea clasică a cărții. Întâi am stabilit corect limitele: prologul (1.1-11) și epilogul (12.9-14). Apoi am purces la o împărțire a cuprinsului. Cu ajutorul studiilor recente am găsit simetria celor două părți: prima parte (1.12-6.9) și a doua parte (6.10-11.4). Ca un detaliu interesant, fiecare dintre aceste două părți au un număr de 111 de versete. Ce-a mai rămas? Așa-numitul poem (11.7-12.8) scris la persoana a III-a (fapt inedit în structura cărții). Este partea aceea nostalgică unde tinerețea își dă mâna cu bătrânețea, asigurând coerența unei existențe efemere dar totuși răscumpărate.
Am revenit frecvent la principalele teme ale cărții: deșertăciunea, bucuria, înțelepciunea, frica de Domnul, dreptatea și, nu în ultimul rând, Dumnezeu. Toate aceste concepte sunt inedit abordate în Eclesiastul, așa cum știe preabine oricine studiază. Nu știu dacă am reușit să subliniem nuanțele, dar cel puțin ne-am străduit. Am încercat să fim onești de fiecare dată în demersul nostru, fără să-l transformăm într-o „poveste a vorbei” fără nicio finalitate.
Sper că am reușit să ne izbăvim din scepticismul subliminal al cărții și din pesimismul ce se strecoară pe fiecare pagină. Nu ne-am convertit la epicuirianism sau stoicism, deși unii nu pot citi Eclesiastul decât în acest fel. Ne-am păstrat cumpătul și credința, arătând totuși că dacă Dumnezeu în providența Lui a ales ca această carte să facă parte din Biblie, atunci trebuie să o privim cu respect. Sunt multe învățături pe care le putem desprinde din ea, mai ales în aceste vremuri tulburi și alunecoase.
Credem din tot sufletul că cele două teme fundamentale ale cărții – deșertăciunea și frica de Domnul – nu sunt așezate întâmplător în această ordine. Întreaga zbatere a autorului, acrobațiile lui filozofice și teologice, toate sfârșesc într-o supunere totală în fața poruncilor divine. Ce frumos, ce îmbietor!