Religia creștină este instabilă încă de la nașterea sa. Ea adăpostește un mănunchi de dificultăți, o grămadă de motive de îndoială, are nevoie de un permanent efort ca să-și mențină echilibrul. Dar rareori se întâmplă ca crizele ce apar succesiv în funcție de circumstanțele istorice să nu urmeze niște scheme regulate deja recunoscute. Există, pe masivul cretin, culoare de avalanșă care au fost folosite ncă din primele secole ale erei noastre și care funcționează și astăzi. Marile erezii inaugurale sunt reluate pe baze noi de curente care se cred originale și de oameni care nu sunt coșntienți că urmează vechile pârtii. Ei nu știu că pășesc pe urmele ereticilor al căror nume îl ignoră și n-au habar de înrudirea doctrinală cu aceștia.
Fragment dintr-o carte scrisă de Alain Besançon în care se ocupă de comunism, nazism și holocaust. Intitulată Nenorocirea secolului și apărută la Humanitas (1999), lucrarea sondează cu suplețe teme dintre cele mai spinoase. Nu e ușor să te întorci și să analizezi istoria recentă a lumii, atâta vreme cât surprizele se țin lanț. Mai mult, e aproape exotic să faci această analiză de pe o poziție declarat creștină. Autorul însă nu se dezice, ba dimpotrivă pășește temerar înainte.
Subiectul ereziilor este unul marginal. Cu toate acestea, ele sunt așezate la locul pe care-l merită. Spre deosebire de adevăr, ereziile sunt mereu aceleași în fondul lor intim. De-a lungul secolelor avem variațiuni pe aceeași temă. Nimic nou sub soare. O anume dexteritate analitică scoate în evidență că toate derapajele moderne sunt reiterări a vechilor erezii. Faptul acesta e pe cât de curios pe atât de îngrijorător. Asta arată că – cel puțin în sânul creștinismului – ereziile nu pot fi eradicate definitiv. Mereu ele vor renaște, sub alte culori și pretexte, lovind în adevărata credință. Această permanență a ereziei mi se pare un adevăr fundamental. Mai ales în astfel de vremuri, ni se cere o atenție sporită. Apologetica ar trebui să țină cont de acest detaliu, iar dogmatica de asemenea.
Sunt de acord.
Totuși depinde și aici punctul de vedere, nu-i ușor cu erezia… Unii Martori ai lui Yehova zic că de la Arius creștinismul s-a dus pe râpă, restauraționiștii ne avertizează cum că după moartea apostolilor creștinismul a degenerat lamentabil, liberalii îl descriu pe Christos mai bine decât apostolii, etc, etc, nu mai zic de noile reevaluări a montanismului… 😀
Da, nu-i ușor cu erezia. În fond, cum sugerezi, tocmai în această tensiune rezidă întregul demers. Eterna polemică între ortodoxie și erezie, cu toate nuanțele ei, întreține discursul teologic viu. Nici nu ne putem imagina altfel…