La cumpăna anului 400 a trăit unul dintre cele mai controversate personalități creștine: Teofil al Alexandriei. A deținut funcția de patriarh (al Alexandriei), a fost inteligent și ambițios, a luptat pentru apărarea dreptei credințe. Pe de altă parte, biografia lui este marcată de contradicții. Aminim doar poziția extrem de favorabilă din prima parte a vieții pentru ideile lui Origen (apărându-i pe urmașii acesestuia), pentru ca în partea a doua a vieții să-i persecute pe origeniști până la moarte. Să mai adăugăm adversitatea virulentă față de Ioan Gură de Aur (acesta fiind patriarh de Constantinopol), la care se adaugă multe fapte reprobabile și dubioase.
Lăsând la o parte aceste detalii, patriarhul Teofil ne-a lăsat una dintre cele mai intereseante meditații despre moarte. Rostită (parțial) și în cadrul slujbelor ortodoxe de înmormântare, această descriere ambivalentă este demnă de luat în seamă. Raiul și iadul ne apar aici ca două realități puternice și distincte, iar antiteza om credincios/om necredincios este foarte bine subliniată. Evident, nu vom găsi corespondențe biblice directe la cele de mai jos, însă lectura merită. Decât ignoranța cotidiană față de subiect, prefer această sfântă îngrijorare…
Ce spaimă, cutremur și silnicie trebuie să vedem când sufletul se desprinde de trup! Vin asupra noastră oastea și puterea forțelor vrăjmașe, căpeteniile întunericului, stăpânii răului din lume, începătoriile și puterile, duhurile răului. Ele judecă sufletul, încărcându-l cu toate păcatele pe care le-a săvârșit cu bună știință sau cu neștiință, de la tinerețe până la moarte. Stau înaintea lui și-l acuză pentru tot ce-a făcut. Cum va tremura bietul suflet în ceasul acela, până când va primi sentința și va fi eliberat! Acesta va fi ceasul silniciei, până când află soarta care i-a fost hărăzită. Apoi vin puterile dumnezeiești și stau în fața celor potrivnice aducând faptele bune săvârșite de suflet. Gândește-te: bietul suflet stând la mijloc, între îngerii buni și îngerii răi, cât de înfricoșat și cutremurat va aștepta sentința judecății, dată de Judecătorul cel drept. Dacă e găsit vrednic, puterile vrăjmașe primesc pedeapsa și el scapă din mâinile lor. Trăiește fără grijă, într-un loc aparte, după cum este scris: „Toți cei care au locașul în Tine se veselesc” (Ps. 86.7). Se împlinește cuvântul: „Au fugit durere, întristare și suspin” (Ap. 21.4). Eliberat, sufletul se îndreaptă spre acea nespusă bucurie și slavă, în care va și rămâne. Dacă însă a fost găsit neglijent, aude glasul înfricoșător: „Să fie luat necredinciosul, ca să nu vadă slava lui Dumnezeu” (Is. 26.10). Asupra lui vine ziua urgiei, ziua chinuirii, ziua întunericului și a beznei. Azvârlit în întunericul dinafară, va fi osândit la focul veșnic și chinuit veacuri fără sfârșit. Unde este atunci fala lumii? Unde, slava deșartă? Unde, desfătarea? Unde, lauda? Unde, averile? Unde, noblețea neamului? Unde, tatăl? Unde, mama? Unde, fratele? Cine, dintre ei, va putea elibera sufletul ars de flăcări și sfâșiat de chinuri groaznice? Dacă așa stau lucrurile, „cum se cuvine să fim întru cele sfinte și credincioase?” (2Pet. 3.11). Ce fel de dragoste trebuie să dobândim? Ce fel de viață trebuie să ducem și cum să ne purtăm? Pe ce drum trebuie să mergem? Cât să fim de atenți? Cât să ne rugăm și cât să fim de hotărâți? „Dacă pe acestea le așteptăm” – zice apostolul – „să ne străduim să fim găsiți de El nevinovați și neîntinați, în pace” (2Pet. 3.14), ca să ne învrednicim să ascultăm cuvintele Sale: „Veniți, binecuvântații Tatălui Meu, moșteniți împărăția pregătită pentru voi de la începutul lumii” (Mat. 25.34), în vecii vecilor. Amin.
(Trad. Cristian Bădiliță,
Patericul sau apoftegmele Părinților din pustiu,
Polirom, Iași, 2003)