
Astăzi s-au împlinit 30 de ani de când robul lui Dumnezeu, bunul domn Neagoe Basarab, a plecat din această viață degrab trecătoare, ca dintr-o vale a durerilor, spre locașurile cerești cele veșnice.
Odihnească-se în pace sufletul lui, alături de sufletele copiilor noștri, coconii Theodosie, Petru, Ioan și Anghelina, Ruxandra și monahia Sofronia!
Era seară și întorcându-mă de la vecernie în chilioara mea tăcută, am luat hârtie și condei pentru a-mi deșerta inima de poverile grele și a le așterne spre știință nepoților și strănepoților mei. Bucurii și lacrimi, împliniri și sfâșieri, slavă și înfrângeri amare…
Astăzi, când toți fiii pe care i-am născut au intrat în pământ înaintea mea, când anii mi s-au împuținat și eu ca iarba m-am uscat, nu aș putea îndura lumina soarelui strălucind deasupra, de nu aș avea întipărit în suflet chipul luminos al lui Neagoe, un domn ales și dăruit de Dumnezeu. Când rănile amintirilor se desfac, îi aud glasul ce-mi poruncește, ca atunci când era în viață: „Sus să avem inimile, doamnă!” Căci din voia lui Dumnezeu am avut cinstea de a-i fi doamnă și de a cârmui împreună, vreme de mai mulți ani, Țara Românească.
Ce vremuri binecuvântate!… De altminteri, pe cât mă pot întinde cu mintea, nu știu să mai fi fost prin aceste locuri vreun domn așa de evlavios și fără prihană precum a fost Măria Sa și-mi pare că multă vreme va trebui să treacă până ce Dumnezeu va ridica pe altul asemenea lui. Alături de domnul Neagoe am aflat mărgăritarul cel mai scump și singura vistierie ce nu se poate fura de nimeni: dragostea lui Dumnezeu. Căci aceasta este bucuria statornică și plinătatea cea fără lipsă a inimii.
Măria sa avut un suflet sfânt. Viața lui scurtă s-a trecut mistuindu-se ca o lumânare de ceară curată ce arde în sfeșnic și luminează tuturor. A fost un om care, iubind pe Dumnezeu mult mai ușor decât pe sine, și-a petrecut zilele vremelniciei sale într-o necurmată pocăință. Fiecare faptă a sa era una a evlaviei, fiecare gând era rugăciune, cugetând la Legea lui Dumnezeu ziua și noaptea. Din viața Măriei Sale am învățat că nu este sfârșit pocăinței, nici dragostei dumnezeiești și că sufletul însetat după Domnul se vede pururea la începutul căii și nu știe că se înalță din putere în putere și că pune suișuri în inima sa…
Însă, după moartea domnului, nimic n-a mai fost ca înainte. Viața s-a clătinat de multe ori, în furtuni și vifore îngăduite de Dumnezeu. Pentru aceea, simțindu-mi sărăcia sufletească, am bătut la ușa milostivirii lui Dumnezeu, venind la acest liman de mântuire. În liniștea Schitului Ostrov cel înconjurat de apele Oltului, îmi caut azi odihna sufletului în rugăciune și singurătate.
Aici, în tăcerea nopților, valurile ce se zbat de maluri îmi pare că-mi aduc crâmpeie dintr-o viață de demult, ce îmi poruncesc să nu le îngrop odată cu mine.
(Despinei Millița sau monahia Platonida, soția domnitorului Neagoe Basarab – 15 septembrie 1551)