
Dacă viața e plină de povară, sfârșitul ei este fără îndoială o ușurare. Ușurarea reprezintă, la rândul său, un bine; moartea pune capăt tuturor relelor, așadar moartea este un bine. Nu altfel s-a bucurat Simeon, căruia i se vestise că „nu va vedea moartea până nu-L va vedea pe Hristosul Domnului” (Lc 2,26). Și când părinții L-au adus în templu, La primit în brațele sale și a zis: „Acum slobozește pe robul Tău în pace”, ca și cum s-ar fi simțit reținut în viața aceasta de o anumită obligație, nu de bunăvoia lui. Așa a cerut să fie slobozit, ca și cum se grăbea să scape de niște lanțuri spre libertate. (…)
Moartea este eliberarea sufletului de trup și un fel de plecare din această înlănțuire a sufletului și trupului… Înaintea morții nicio laudă nu este deplină și nimeni, cât timp trăiește, nu poate fi preamărit printr-o laudă desăvârșită, deoarece faptele lui viitoare sunt nesigure… Moartea este, prin urmare, despărțirea sufletului de trup… Dar ce altceva face această despărțire decât că trupul este dezlegat și se odihnește, iar sufletul se întoarce în liniștea sa și este liber și că, dacă este credincios, va fi împreună cu Hristos? Ce alt scop urmăresc așadar drepții, în viața aceasta, decât să se dezbare de pornirile rele ale acestui trup, care ne leagă asemenea unor lanțuri? Ce altceva fac ei decât să lupte să se smulgă din aceste lucrări păgubitoare, să renunțe la plăceri și la desfrâu, să fugă de flăcările poftelor? Nu înfățișează, oare, chipul morții acela care, trăind în viața aceasta, e în stare să viețuiască în așa fel, încât pentru el să fie moarte toate farmecele trupului și el însuși să fie ca un mort pentru toate poftele și ispitele acestei lumi?… Facă-și deci curs în noi moartea, pentru ca să vină la rând și viața! Dar o viață bună după moarte, adică o viață bună după biruință, o viață bună după terminarea luptei, ca legea trupului să nu mai poată birui legea minții; să nu mai existe pentru noi nicio luptă a morții cu trupul, ci să se împlinească în trupul nostru biruința asupra morții.
În felul acesta nici eu însumi nu știu dacă nu cumva moartea aceasta are mai mare preț decât viața.
(Ambrozie al Milanului, în Despre binefacerile morții, PSB 52, București, 2007)