
Vineri Isus a murit motivat de dragoste. El a spus că aceasta a fost alegere Lui. Nu a lui Pilat, nu a lui Irod, nu a lui Cezar. Nu a marilor preoți. Nu a mulțimii. El a spus: „Eu îmi dau viața pentru oile mele… Nimeni nu Mi-o ia cu sila, ci o dau Eu de la Mine. Am putere s-o dau și am putere s-o iau iarăși.”
Crucea a devenit cel mai recunoscut simbol din lume. Ea marchează mai multe morminte, împodobește mai multe bijuterii și se înalță peste mai multe biserici decât orice alt semn. Oamenii își fac semnul crucii atât în biserici, cât și pe terenul de baseball. Găsirea unui logo potrivit este o afacere bănoasă, dar nicio corporație, nicio țară sau cauză nu a reușit să producă un semn care să fi rezistat atâta vreme sau să fie atât de răspândit.
Tocmai larga răspândire a crucii ne face să uităm că ea este un simbol foarte ciudat. Crucea era mijlocul umilitor de execuție a deținuților în Imperiul Roman. Imaginează-ți cum ar fi să aleagă cineva drept logo pentru ceva un scaun electric, o spânzurătoare sau o ghilotină.
Crucea s-a transformat din simbol al puterii imperiului în simbolul dragostei jertfitoare a lui Dumnezeu. S-a transformat din expresia amenințării absolute în expresia speranței absolute. Într-un sens, ea a ajuns să semnifice tocmai opusul scopului ei inițial – că puterea sacrificiului asumat este mai mare decât puterea coerciției.
Cum s-a întâmplat acest lucru?
A fost alegerea lui Isus. El a ales să moară pe cruce. După vinerea aceea, nici crucea și nici lumea nu a mai fost ca înainte.
(Cine este Omul acesta?, de John Ortberg, Scriptum, Oradea, 2013, pp. 203-204)