Se pare că nu mă întorc acum, la bătrânețe, la amintirile din anii copilăriei doar dintr-o nevoie pe care o au toți vârstnicii, ci simt, de asemenea, că ar trebui să mă îndeletnicesc din nou, sub auspicii inversate, cu discutabila artă a povestitului, ca un fel de pedeapsă, și să ispășesc până la capăt. Povestitul presupune existența unor ascultători și cere din partea povestitorului un curaj pe care-l găsește numai dacă el și ascultătorii lui aparțin aceluiași spațiu, aceleiași societăți, dacă au aceleași obiceiuri, aceeași limbă și același tip de gândire. În tinerețe, modelele pe care le-am venerat mi-au întreținut multă vreme convingerea că această apartenență și comunitate mi-erau înnăscute și transmise, că, atunci când istorisesc, împart cu cititorii mei aceeași patrie, că le când la un instrument și după un sistem de note care le sunt întru totul cunoscute și firești, ca și mie.
(Din Cele mai frumoase povestiri, de Hermann Hesse)