La 14 mai 1957 se stingea scriitorul Camil Petrescu. Născut în București (la 22 aprilie 1894), tatăl avea să moară înainte ca scriitorul să vadă lumina zilei. Un destin fatidic într-un fel, mai cu seamă că baiețelul va fi crescut de o doică din familia subcomisarului de poliție Tudor Popescu. După gimnaziu își continuă studiile la Sfântul Sava și Gheorghe Lazăr, apoi (în 1913) urmează Facultatea de Filozofie și Litere (București). După licență pleacă la Timișoara unde va preda la liceu și își va finaliza studiile doctorale cu o teză despre teatru (Modalitatea estetică a teatrului). Tot în această perioadă publică un studiu în lucrarea Istoria Filozofiei legat de fenomenologia în opera lui Husserl.
Mirajul Primului Război Mondial nu l-a ocolit nici pe el. Între 1916-1918, participă în calitate de ofițer la război, experiența acumulată acolo fiind extrem de prețioasă. Ea se regăsește în celebrul roman Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război (1930). Este luat prizonier de maghiari, își pierde parțial auzul în timpul unui bombardament german, handicap ce și-l va asuma pentru tot restul vieții.
Începând cu anul 1920 participă la ședințele cenaclului Sburătorul, condus de Eugen Lovinescu, iar în revista omonimă publică primele poezii. Debutul editorial se produce cu volumul: Versuri. Idee. Ciclul morții, în 1923. Urmat apoi de Ultima noapte…, în 1933 va publica valorosul roman: Patul lui Procust. În special prin acesta din urmă, Camil Petrescu intră în rândurile marilor scriitori europeni. De altfel, el este considerat de critică drept părintele romanului românesc modern.
În 1939 este numit directorul Teatrului Național din București, poziție ce-o va ocupa vreme de un deceniu. În 1947, când Europa era zguduită de război, Camil Petrescu devenea membru al Academiei Române.
Când s-a stins era în plină activitate. Tocmai scria un roman dedicat lui Nicolae Bălcescu: Un om între oameni. Dar ce scriitor sau artist nu lasă în urmă o operă neterminată… Și totuși, critica e de părere că a fost mai bine așa. Camil Petrescu deja îmbrățișase frenetic ideile de stânga, iar socialismul lui devenea tot mai militant. Simpatiza fățiș cu gândirea comunistă și, dacă ar mai fi trăit, ar fi devenit un expozant al ei.
Dincolo de toate plusurile și minusurile biografice, Camil Petrescu merită aprecierile noastre profunde. Odată cu el, romanul românesc intră și el în Europa, să spunem așa. Profunzimea, concretețea și realismul sunt apanajul ilustru a fiecărei pagini petresciene. Deși cred că perioada liceului e totuși prea crudă pentru a-l asimila, spun totuși că deși să nu-l citești pe Camil niciodata… merge și atunci. O recitire matură a operei sale ar fi de dorit. Satisfacțiile nu vor întârzia să apară!
Patul lui Procust este cu adevarat un roman de referinta. Stima Camil Petrescu!
Fără îndoială, dragul meu.