Căl(c)ătorul în ale credinței: un itinerar

C

download

Nu doar în navigație se face periplu. Nu doar marinarii acostează – după o alchimie doar de ei știută – de la un port la altul. Și căutătorii în ale credinței fac la fel. Sufletul omului însetează mereu și se mulțumește greu cu aerul lehuz al propriei confesiuni. Noutatea face parte din năzuințele lui inerente, deși nu întotdeauna conduce spre cele mai corecte destinații. Acest neastâmpăr spiritual îl resimțim fiecare dintre noi, dar ne comportăm într-un mod diferit. Încorsetările confesionale ni le tratăm variat, le transcendem prin lecturi și contexte mai mult sau mai puțin publice. Dincolo de toate acestea, un lucru este cert: fiecare om ce-și ia în serios credința, ce-și trăiește plenar propria viață devoțională se va lovi de aceste limitări inerente.

Cam acesta e subiectul romanului Sărbătoarea corturilor, scris de Ioan T. Morar și publicat anul acesta la editura Polirom (Iași). Personajul principal este Corneliu, iar acțiunea are loc de-a lungul unui deceniu: ultimii ani ai comunismului, primii ani ai democrației românești. Locația: Aradul și împrejurimile. Confesiunile vizate: baptistă, penticostală, adventistă (în această ordine). Corneliu și colegii săi vor depăși însă spațiul creștin, ajungând în cele din urmă adepți ai cultului mozaic. Și asta nu de formă, ci devotați până la circumcizie. Grupul – așa cum apare de-a lungul narațiunii – este compus din 13 oameni de vârste și pregătiri diferite, dar care urmează toți (aproximativ) același traseu spiritual. Ideologul întregii acțiuni este Jac (de la Iacob), un pasionat de muzică și spiritualitate, maestrul care-și povățuiește ucenicii cu subtilitate. Se remarcă și Beni cel atotștiutor, bunul prieten al lui Corneliu. El este un fel de teoretician al întregului fenomen, omul care, deși nu are studii superioare, emite cele mai interesante teorii teologice. Acest triumvirat – Jac, Beni și Corneliu – țese pânza narativă a romanului, punând laolaltă întâmplări dintre cele mai interesante și conversații suculente.

Nu-mi propun să povestesc întreaga acțiune. Acest deliciu trebuie să-l guste cititorul în ritmul și după vrerea lui. În ce mă privește, Corneliu mi-a lăsat impresia unui personaj angoasat, străfulgerat de drame interioare și exterioare, năpădit de dileme insondabile. Om cu studii superioare (era inginer), într-o continuă căutare spirituală, înfometat de autentic, el traversează cadre dintre cele mai diverse și are parte de trăiri copleșitoare.

Confesionalismului rigid

Corespunde perioadei baptiste, pe care l-am putea considera un spațiu inițiatic. Corneliu se integrează ca orice tânăr evanghelic: participă la programele bisericii, cântă în orchestră și în cor, ba chiar devine membru într-un grup muzical (care devine mai târziu Grupul). Precum prietenii săi, Corneliu se conformează acceptabil vieții de biserică, ba chiar are momente de satisfacție și reverie. Înțelege care sunt valorile evanghelice, le aplică în bună măsură și devine parte din comunitatea.

Numai că, pe măsură ce anii trec, normele credinței vor deveni tot mai incomode. Ciocnirile dintre el și comitetul bisericii se vor înmulți, iar frustrăile nu vor întârzia să apară. Mai ales pe fondul acceselor de rebeliune, frecușurile vor fi destul de intense, chiar dacă unele se manifestă gestual, fără cuvinte. Deși trece prin actul botezului în apă, Corneliu se găsește tot mai înstrăinat față de trăirea efectivă a credinței. Fundamentalismul – uneori aberant – i se pare de neacceptat, iar faptul acesta îl va face adesea să generalizeze.

Colaboraționismul solicitant

Pe fondul unei credințe șubrede, a unui formalism fie el și evanghelic, prietenul nostru comite un gest care-l va urmări definitiv. Într-o împrejurare dubioasă prin însăși detaliile ei, Corneliu semnează colaborarea cu Securitatea. Urma să devină informator și să scrie săptămânal note către organul represiv al statului. Sectorul lui era cel neoprotestant, adică acei minoritari cărora, peiorativ, li se spunea pocăiții. Trebuia să fie cu ochi-n patru și să livreze orice informație ce i se părea esențială. Devenise, din teamă și vanitate, ochiul vigilent al Securității în biserica pe care o frecventa.

Rapoartele le înmâna personal „domnului inginer Oproiu”, adică superiorului său, având numele de cod, ca o hâdă ironie: Luther. Cum Grupul începea să aibă întâlniri și acțiuni regulate, Corneliu era obligat să-și toarne la Securitate și prietenii, mai cu seamă acele conversații care i se păreau concludente. Momentele de sinceritate care se soldau întotdeauna cu remușcări puternice se loveau de lașitatea personajului. N-a avut puterea să se smulgă din marasmul acesta niciodată, ci mai degrabă și-a găsit scuze dintre cele mai puerile. Nici măcar în Israel, undeva va ajunge împreună cu prietenii lui, n-a scăpat de mâna cea lungă a Securității, așa cum nici măcar la Arad – după Revoluție – n-a putut răsufla ușurat. Un coșmar care-l biciuia mereu și care-l făcea excesiv de suspicios în viața de zi cu zi.

Compromisul moral

Trecând de la o confesiune la alta (baptism, penticostalism, adventism) și de la o religie la alta (creștinism, iudaism), Corneliu se fragilizează sub aspect moral. Adăugați vă rog și colaborarea cu Securitatea care devine o constantă a vieții lui. Vrând-nevrând, promiscuitatea începe să-și facă loc, să invadeze teritorii ce altădată erau bine păzite. Normele promovate de evneghelici (abstinența de la alcool și relații sexuale) sunt încălcate rând pe rând. Intensele remușcări de la început sunt înlocuite cu obișnuința, iar conștiința devine din ce în ce mai insensibilă.

Mai ales când parcurge ultima etapă a itinerarului – cea iudaică – , personajul nostru se simte eliberat de orice constrângeri morale. Această decadență însă nu vine singură. Odată cu ea se instalează și un soi de aroganță spirituală, datorată curajului de a transgresa atâtea „ogrăzi” confesionale și religioase. Este o abdicare de la standard și o trăire mai degrabă teoretică și conceptuală a noilor forme religioase.

Inconsecvența recurentă

Urmare a unor evenimente pe care nu le menționez, Corneliu se întoarce (împreună cu Jac) în țară. Se întoarce din Israel unde plecase definitiv și convins că acolo-i este locul. Această întoarcere nu este doar o mișcare fizică, ci și una spirituală. Deși Îl abandonase pe Isus din ecuația credinței și ignora în mod flagrant Noul Testament, întors în România își dă seama că are nevoie de o mixtură dogmatică. Renunță la mozaismul total și-L acceptă în cele din urmă și pe Isus în care vede mai degrabă evreul și învățătorul, decât pe Fiul lui Dumnezeu. Așa pune pe picioare o nouă biserică în Arad (sub numele Sărbătoarea corturilor), care se vrea a fi o oază pentru cei însetați. Aici urmau să-și găsească locul cei care vor mai mult, care nu pot fi ținuți în țarcurile propriilor confesiuni, iar ei (Corneliu și Jac) le vor explica totul. Vor desena întregul tablou al căutările lor, poticnelile și avântul, suferința și bucuria, iar la urmă vor deveni credibili. Vor împăca pe de-antregul și într-o maineră unică Vechiul și Noul Testament, transformând întregul demers într-un fel de biserică de tip mesianic.

Erau de-acum evrei prin convertire, dar păstrându-și totuși izul creștin de care nu te poți lepăda. Vă las pe dvs. să vă minunați de atitudinea cameleonică a foștilor securiști, ca și de spaimele trăite de Corneliu în plin sistem democratic. Frustrarea este că niciodată acest personaj n-a fost până la capăt ceea ce și-a propus să fie. A tatonat, a încercat, s-a zbătut, dar n-a izbutit pe de-antregul. Fiecare drum nu era altceva decât o nouă înfrângere; fiecare acțiune o tentativă de autodepășire.

Dacă această poveste pornește de la un caz real – cum ne lasă autorul să bănuim în debutul cărții – atunci ea este cu adevărat demnă de lecturat. Corneliu este un personaj chinuit, dar la fel de chinuiți sunt și colegii lui de pribegie. Scriitura este dinamică, umorul de bună calitate și ideile dozate corespunzător. E un roman care te pune pe gânduri pe multe paliere, iar Corneliu îți trezește ba indignare, ba compasiune. Autorul dovedește o bună cunoaștere a vieții neoprotestantismului românesc, ceea ce face asigură unicitatea acestui roman. S-a scris puțin pe un asemenea subiect în mediul românesc, iar această izbândă livrească nu trebuie trecută cu vederea. Volumul merită premiat, dar mai ales merită citit de cât mai mulți (mai ales evanghelici). Personalități duplicitare și formaliste au fost mereu printre noi, chiar dacă i-am depistat târziu… sau niciodată.

comentarii

Lasă un răspuns la gmocan Anulează răspunsul

Ghiță Mocan

Soț, tătic și pălmaș pe ogorul Evangheliei. Febril căutător de adevăruri pe care să mă pot rezema, admirator a tot ce este veritabil și gata să văd binele chiar și unde e ascuns. Slujesc Domnului cu sentimentul unei datorii nobile și iau asupra mea orice povară ce are legătură cu Împărăția Lui. Alături de soția mea Magdalena, cresc doi copii adorabili: Paul și Carina. Predau teologie, dar preocupările mele intelectuale dezertează în multe alte zone. O bună parte din ele – ca și inevitabilele curiozități – le veți găsi în conținutul acestui site. Locul virtual în care tocmai vă aflați mă reprezintă, cu toate frământările și modestele mele aprecieri.