Adam a avut din belșug harul lui Dumnezeu, dar nu așa cum îl au păcătoșii astăzi. Harul care i s-a dat lui nu includea o confirmare a perseverării în bine, ci alegerea dintre bine și rău a fost lăsată în seama liberului său arbitru. Îngerii au fost și ei creați astfel încât același act al creației care le-a alcătuit firea i-a înzestrat și cu har; dar și ei erau capabili de cădere. Totuși, acest fapt nu însemna că zidirea omului a fost altfel decât „foarte bună”. Chiar și pomul, al cărui gust de moarte a determinat căderea omului, nu era demn de dispreț în sine, căci era bun… De aceea, ca făptură vie, păcătosul este al lui Dumnezeu, dar ca păcătos nu mai este al lui Dumnezeu. Harul dat lui Adam în starea de integritate era harul inocenței, dar nu încă al desăvârșirii: inocența era potrivită punctului alfa din istoria omenirii, însă desăvârșirea nu putea veni decât în punctul omega.
Adam a pierdut acest dar al inocenței prin căderea lui în păcat. A căzut când sufletul lui a refuzat să-L asculte pe Dumnezeu și când, ca rezultat al neascultării din sufletul lui, trupul a refuzat și el să mai asculte. Trupul a fost instrumentul nesupunerii, nu sursa ei. Totuși, o dată ce nesupunerea a avut loc, trupul a devenit și el purtătorul și transmițătorul ei. Căci în păcatul lui Adam a păcătuit întregul neam omenesc.
(Din Tradiția creștină, de Jaroslav Pelikan, vol. 1, Polirom, Iași, 2004, pp. 308-309)