Copilul din imagine este de origine austriacă. Are o bucurie molipsitoare pe chip. E imposibil să privești fotografia fără să zâmbești. Motivul? Primise o pereche nouă de bocanci, dar în vremuri sumbre. Al Doilea Război Mondial era în plină desfășurare, iar nevoile depășeau cu mult posibilitățile. Cel mai banal lucru devine atât de important în vreme de criză. Micile bucurii devin, de fapt, marile realizări ale vieții. Ceea ce în vremuri bune e o simplă banalitate, în vremuri grele capătă o semnificație aparte.
O astfel de imagine ne poate învăța, într-un fel, marea lecție a mulțumirii. Cu toții depindem de Dumnezeu, dar uităm să-i mulțumim adesea. Uităm să-I fim recunoscători, să apreciem atâtea daruri câte primim. Le luăm adesea ca și cum ni s-ar cuveni, deși nimic nu ni se cuvine. Avem atitudini de adulți acolo unde ar trebui să avem de copii. Ne suntem uneori suficienți nouă înșine, deși n-ar trebui să se întâmple asta niciodată.
Micile bucurii alcătuiesc, în fond, întreaga noastră viață. Evident, asezonate cu mici necazuri și inadvertențe. Nu trăim în stil mare așa cum ne place să pozăm. Banalitatea și imprevizibilul vieții ar trebui să-l întâmpinăm cu o doză suficientă de recunoștință. Atunci ar fi mult mai bine, ar fi altfel!