Lipsa de ospitalitate a muntelui mă seduce: te primește alungându-te, te obligă să-i înfrunți prăpăstiile adânci, duritatea minerală a crestelor, pacea înșelătoare a ghețarilor. Iar, când o pornesc către vârf, împuns de o spaimă pe cât de grețoasă, pe atât de savuroasă, o fac în speranța că, la întoarcere, îmi voi regăsi tovarășul – bradul. Pentru mine, el va vorbi întotdeauna de parcă ar fi gânduritul primei copilării. Acolo unde crește această ființă de rând, la umbră și în ger, acolo domnesc ciripitul și hohotele de râs neașteptate. Rămâne copacul unei frontiere impalpabile ce desparte platitudinea de altitudine, santinela care ne întâmpină în regatul din înalt. Înălțându-se spre cer, așteaptă zăpada gata să îndure povara căreia îi pare limpede predestinat. Când aceasta în sfărșit sosește, se lasă acoperit, își îmbracă ramurile cu manșoane groase, albe, și se trezește dimineața scânteind din bucățele de gheață, captând lumina cu acele sale. Și-apoi, toată ziua, extremitățile sale, înstelate cu mici giuvaieruri, trosnesc și se dezintegrează.
(Din Fiul cel bun,
de Pascal Bruckner, Trei, București, p. 19)