Asemenea tuturor evenimentelor esențiale din viața Domnului, Botezul rămâne un veșnic mister, a cărui taină nu o putem pătrunde decât în mod fragmentar… Toate circumstanțele capătă aici o semnificație deosebită și fiecare cuvânt este încărcat de înțelesuri multiple.
Isus vine la Ioan, care se afla pe malul Iordanului, râu ce a jucat un rol de seamă în viața religioasă a lui Israel, fiind, ca atâtea locuri din Țara Sfântă, încărcat de semnificații simbolice. Când Iosua s-a apropiat de Canaan, în fruntea evreilor fugiți din Egipt, Iordanul și-a secat apele, spre a îngădui poporului ales să intre în țara dăruită lui Dumnezeu. El devine astfel cale spre mântuirea făgăduită de Tatăl ceresc poporului Său. Ilie, profetul harului, va face de asemenea să sece apele Iordanului, pentru ca să poată trece dincolo împreună cu Elisei, ucenicul său, și tot de pe malul acestui fluviu binecuvântat se va înălța el viu la cer în carul de foc, anticipând astfel asupra înfrângerii definitive a morții, devenită virtual posibilă numai prin învierea lui Hristos.
Iordanul apare deci ca loc sacru, legat de evenimente din istoria sfântă care aveau rolul să anticipeze mântuirea împlinită tot pe malul său.
Iisus vine la Ioan și îi cere să-L boteze. El nu așteaptă ca acesta să vină la El, ci i Se înfățișează singur, știind că a sosit ceasul să Se descopere lui Israel. Când Patimile se vor apropia, Domnul, de asemenea, nu va aștepta ca prigonitorii Săi să Îl caute, ci singur Se va duce la Ierusalim spre a primi moartea. El apare mereu stăpân pe propriul Său destin, pe care și-L alege liber. Inițiativa este mereu de partea Sa, Botezătorul fiind chemat să îndeplinească o misiune pe care o înțelegea doar fragmentar. (…)
Afundarea în Iordan reprezintă momentul de supremă umilire a Dumnezeului întrupat, care Își împropriază condiția umană cu toate slăbiciunile inerente acesteia. Prina cest gest, El se solidarizează cu omul căzut și se înfățișează ca rob – sluga lui Iahve de care vorbise Isaia – înaintea Tatălui ceresc, pregătind astfel proslăvirea Sa, care va urma îndată după afundare.
Acceptarea afundării este premisa care face posibilă preamărirea. În clipa afundării în apele Iordanului, când Iisus apare ca rob care ia asupra sa păcatele oamenilor, și cea a preamăririi, când Sfântul Duh coboară asupra sa, Luca notează un detaliu semnificativ, menită să arunce o punte între cele două momente, înscrise în tonalități diferite. Evanghelistul subliniază că Iisus Se afla în rugăciune îndată după Botez, iar pe când El Se ruga, cerul s-a deschis (Luca 3,21).
(Din Iisus Hristos Mântuitorul în lumina Sfintelor Evanghelii, de Natalia Manoilescu-Dinu, Editura Bizantină, București, 2004)