28 octombrie 2010. O zi importantă pentru conducerea Bisericii Ortodoxe Române (BOR), cu participarea inclusivă a Patriarhului Ecumenic de Constantinopol. A avut loc, așadar, Ședința Solemnă a Sinodului BOR dedicată Anului Omagial al Crezului Ortodox și al Autocefaliei Românești. Cu această ocazie, patriarhul Daniel a rostit un amplu cuvânt de deschidere ce merită atenția noastră.
În deschidere, prima mare problemă:
Este evident faptul că astăzi credința ortodoxă se confruntă cu două mari probleme și anume, cu secularizarea societății, mai ales în Europa Occidentală și America de Nord, dar și în Europa Centrală și Răsăriteană începe să simtă efectele secularizării.
Etimologic, secularizarea vine de la latinescul seculum (adică, secol sau epocă). Popular vorbind avem de-a face cu desacralizarea lumii. Nu mai este nimic sfânt pe lume – ar spune gânditori bunicii noștri. Toate parcă au devenit în ultimele secole prea omenești. Dimensiunea telurică a vieții a cuprins toate sferele de activitate, iar BOR se resimte la rându-i. A găsit oare pârgiile să-i facă față? Secularizarea pătrunde prin cea mai mică fisură, apoi își face loc tot mai mult. Este BOR pregătită pentru un astfel de război? Și, mai mult, are șanse de izbândă?
Răspunsurile mele nu sunt decât opinii personale. Aceste opinii nu sunt însă gratuite, deoarece subiectul mă preocupă cu seriozitate. Spectrul creștin contemporan arată îngrijorător. Biserica Catolică este de câteva decenii într-o acerbă luptă împotriva secularizării, iar deznodământul nu a fost încă tranșat. Caracterul piramidal al acestei biserici o ajută în bună măsură, precum și forța simbolică a oficiului papal. Protestantismul vestic a avut pierderi mari în același război. O parte dintre cei avântați în luptă și-au predat armele sau – mai grav – le-au întors împotriva propriei tabere. Neoprotestantismul – fărâmițat cum este – surprinde prin cutezanța reacțiilor. Cu o notă de naivitate pe de o parte, dar și cu o ancorare în revelația propozițională a lui Dumnezeu, neoprotestantismul cred că este într-o bună ascensiune. Desconsiderat adesea de celelalte confesiuni – unele mai istorice decât altele – acest curent oferă o alternativă tot mai actuală.
Întorcându-ne la Biserica Ortodoxă cred că previziunile nu sunt prea optimiste. Una dintre problemele de fond ale acestei Biserici este tocmai neadaptarea la noile condiții. Sunt cunoscute cazurile de izolaționism, și aceasta nu doar în legătură cu mișcarea ecumenică. Cât de relevant va fi mesajul BOR față în față cu secularizarea cred că se va vedea de acum înainte. Până acum, ori nu au crezut că pericolul e așa de mare, ori nu au găsit pârghiile prin care să acționeze.
Iată și a doua mare problemă:
În al doilea rând, Biserica Ortodoxă este confruntată de o mulțime de mișcări sectare, schismatice și unele eterodoxe cu un prounțat caracter prozelitist Este nevoie, pe de o parte, să apărăm credința într-o lume care devine din ce în ce mai mult o lume a necredinței, iar pe de altă parte, cu discernământ să distingem între dreapta credință și credințele false sau curentele religioase sincretiste. Dreapta credință este adesea înlocuită cu o credință difuză și confuză, în care este amestecată credința cu superstiția și amestecate diferite opinii religioase între ele sub pretextul unei religii universale acceptate de toată lumea.
Prima mențiune aici: mișcările sectare la fel de periculoase precum secularizarea (!). Reauzim apoi același refren postdecembrist, al prozelitismului și al furtului de oi. Patriarhul Daniel deplânge derapajul unora de la dreapta credință și-i cheamă oarecum înapoi. Este introdus și conceptul de sincretism, deși destul de vag. Este știută problema BOR cu celelalte culte, iar aici mă refer la cultele recunoscute de către statul român. Nu doresc în nici un fel să comentez situația pseudo-creștinismelor noastre mioritice.
Revin. BOR are deja un frison secular când se raportează la penticostali și baptiști (în special). Atitudinea se vede cel mai bine în mediul rural, unde unii preoți aplică metode neortodoxe în a-i reduce la tăcere pe ceilalți. Nu o dată s-a auzit de cazuri în care li s-a interzis neoprotestanților să-și îngroape morții în cimitirul din localitate. Și toate acestea într-o perioadă de libertate și toleranță. Desigur că și unii neoprotestanți au fost neînțelepți în a-și propaga doctrina, dar BOR trebuia să dea dovadă de mai multă înțelegere, mai ales în virtutea existenței milenare cu care se laudă.
Oricum, ca neoprotestanți, suntem încă o mare problemă pentru BOR. Faptul acesta ar putea fi un compliment indirect. Înseamnă că mai există dinamism, înseamnă că felul în care ne exprimăm este relevant, iar oamenii au o alternativă serioasă în această direcție. Cât despre acuzațiile de prozelitism nu pot decât să zâmbesc. E un zâmbet totuși trist. Nu sunt naiv. Este posibil ca în viitor această acuzație să aibă și un conținut juridic mai tăios.
Ce-i de făcut?
Reafirmarea credinței ortodoxe într-o lume din ce în ce mai secularizată care merge spre necredință, apostazia tacită a Europei Occidentale, cum spunea Papa Ioan Paul al II-lea. Este o necesitate de a afirma credința în Dumnezeul cel Viu care este iubire, a ține legătura cu Biserica lui Hristos, plină de prezența Preasfintei Treimi și de a ne pregăti în Biserică pentru înviere așa cum a spus Sfântul Maxim Mărturisitorul: Biserica este laboratorul învierii sau antecamera Împărăției Cerurilor, după cum spunea Sfântul Nicolae Cabasila.
Trei soluții concrete ne sunt prezentate: proclamarea (credinței în Dumnezeu), părtășia (cu Biserica lui Hristos) și așteptarea (revenirii lui Hristos și învierea credincioșilor). Dacă patriarhul nu ar fi avut în minte exclusiv ortodoxia ci Biserica-Trup-al-lui-Hristos, atunci da. Ce ar putea fi mai necesar decât proclamarea, mai dulce decât părtășia, dar și mai important decât așteptarea Parousiei?! Numai că patriarhul gândește și rostește totul în cheie confesională. Totate acestea trebuie căutate și trăite în interiorul BOR. Cât despre celelalte denominațiuni lucrurile stau altfel. Iată cum, din nou, același exclusivism revine și prevalează.
Așadar…
În materialele pe care noi le-am publicat am arătat că Autocefalia este libertate, dar nu izolare. Nu este libertate în izolare, ci libertate în comuniune și de aceea trebuie să vedem, pe de o parte, binefacerile Autocefaliei, iar pe de altă parte ce anume trebuie completat atunci când punem prea mult accentul numai pe libertate și nu și pe coresponsabilitate. Deci, Autocefalia este o notă caracteristică a Ortodoxiei, pentru că dintotdeauna, la începutul creștinismului au existat mai multe Biserici Autocefale.
Finalul discursului patriarhal este – după cum ați citit – o reafirmare a autocefaliei. Întotdeauna ortodoxia și-a elogiat specificul ecleziologic. Faptul că nu există un cap (suveran) universal al bisericilor ortodoxe, iar patriarhul ecumenic are o funcție mai degrabă reprezentativă, este văzut ca un plus. Iar dacă autocefalia datează – cronologic – de dinaintea acumulării puterii papale, atunci din capul locului poziția ortodoxiei este specială. Patriarhul afirmă situația privilegiată în care se găsește BOR, precum și celelate biserici ortodoxe (autocefale, evident).
Ce am putea să-i urăm BOR-ului? Să aibă izbândă în lupta împotriva secularismului, dar să ne confunde și pe noi cu el (sunt totuși două epifenomene diferite!). Să își revendice tot mai creativ tradițiile, dar să nu uite că mare este prețul ce-l plătește pentru această atitudine. În fine, să se întoarcă la Scriptură și să se avânte în evanghelizarea lumii și în chemarea oamenilor la Hristos. De altfel, acesta ar trebui să fie dezideratul nostru, al tuturor.
Mda… Creștinește spus! Gândit „la rece”! Atât de imparțial încât s-ar putea crede că autorul este ortodox! Chiar dacă, nostalgic după vremile „patriarhale” (în spațiul nostru)! E bine!
„Ce am putea să-i urăm BOR-ului? Să aibă izbândă în lupta împotriva secularismului, dar să ne confunde și pe noi cu el ”
…aici cred ca trebuia spus: „sa nu ne confunde si pe noi cu el”