Blandina și suferințele ei

B

Acțiunea se petrece în anul 177 d.Hr. în orașul Lyon (pe atunci Galia Romană, acum Franța). Cedând în fața zvonisticii din epocă, autoritățile au dat crezare la tot felul de minciuni despre creștini și au început o persecuție grozavă. Atunci s-a consumat – după cum spune W.H.C. Frend – una dintre cele mai teribile drame din istoria Bisericii primare.

Deși au murit mulți creștini, istoria a consemnat martirajul unei femei credicioase pe nume Blandina. Un text anonim i se înmânează istoricului Eusebiu (sec. IV), care-l publică de îndată în istoriile sale. Iată un fragment:

Era umplută de o asemenea putere încât cei care s-au perindat în jurul să o supună la tot felul de torturi, de dimineața până seara, erau complet epuizați de eforturile lor și au mărturisit că ei înșiși au fost înfrânți de aceasta femeie – nu știau ce să-i mai facă. Erau surprinși văzând-o că după toate chinurile, ea încă trăia, căci trupul îi era ciopărțit, și rănile îi erau tot mai mari; ei au declarat că tortura de un singur fel era îndeajuns ca să despartă sufletul de trup, și nu era nevoie de o sumedenie de tipuri de torturi extrem de severe pentru a cauza acest lucru. Dar femeia aceasta binecuvântată, zbătându-se între viață și moarte, a crescut în putere pe măsură ce își proclama credința și a găsit astfel odihnă, întărire, fiincă devenise insensibilă la toate suferințele, rostind cuvintele: Eu sunt o creștină: noi nu facem nimic de care să ne rușinăm.

Epuizarea călăilor este o temă care apare și în totalitarismele moderne. Petru Creția povestea cum, după Revoluție, a fost vizitat de ofițeri în civil și bătut până la epuizare (epuizarea torționarilor). Blandina trăiește aceeași cruntă realitate. La antipod, femeia aceasta a crescut în putere pe măsură ce își proclma credința, o împuternicire care intră în contrast cu sleirea persecutorilor.

Relatarea se încheie, elegant, cu un apel implicit la demnitate creștinească. Noi nu facem nimic de care să ne rușinăm – iată o confesiune adevărată. Să nu îți reproșezi nimic, să te expui liber în fața opiniei publice, fără nici o teamă de imputare. Cred că acesta este un creștinism cotidian, trăit cu discernământ și curaj. Poate fi un model pentru noi, postmodernii!

Scrie un comentariu

Ghiță Mocan

Soț, tătic și pălmaș pe ogorul Evangheliei. Febril căutător de adevăruri pe care să mă pot rezema, admirator a tot ce este veritabil și gata să văd binele chiar și unde e ascuns. Slujesc Domnului cu sentimentul unei datorii nobile și iau asupra mea orice povară ce are legătură cu Împărăția Lui. Alături de soția mea Magdalena, cresc doi copii adorabili: Paul și Carina. Predau teologie, dar preocupările mele intelectuale dezertează în multe alte zone. O bună parte din ele – ca și inevitabilele curiozități – le veți găsi în conținutul acestui site. Locul virtual în care tocmai vă aflați mă reprezintă, cu toate frământările și modestele mele aprecieri.