Biserica și trafaletele

B

trafaleteAflu și eu, ca tot românul, de isprava Patriarhului Daniel, întâistătătorul Bisericii Ortodoxe Române. Ajuns la sediul cel nou a postului de radio (și TV) Trinitas, ierarhul recurge la un gest de un pragmatism total. În locul unui mănunchi de busuioc (sau ceva similar), se folosește de un… trafalete. Să mai spună cineva că Biserica Ortodoxă nu ține pasul cu modernitatea!

Dincolo de zâmbetul pe care nu mi-l pot reține, să spunem totuși ceva despre subiect. Biserica Ortodoxă, în istoria ei milenară, face dovada unui derapaj spre exterioritate. Conceptul de sacru este atribuit din ce în ce mai mult locurilor, edificiilor sau obiectelor. Orice poate să devină – printr-o mică liturghie – ceva sacru, iar oamenii care pătrund în acel spațiu (deja sacralizat) vor fi, într-un fel, sfințiți și ei. După cum observăm, tot poate fi „sfințit”, mai puțin… omul. În vreme ce doctrina Scripturii leagă în mod clar sfințirea de om, asistăm azi la o deturnare profundă a sensului.

Ce rezultă de aici? În primul rând, o deresponsabilizare a credinciosului. În vreme ce sacramentele lucrează prin ele însele („ex opere operato” – vorba latinilor), atunci aportul omului este oricum în plus. De ce s-ar mai strădui el să trăiască în mod onest și pur, în vreme ce exsită slujbă pentru orice habitat (inclusiv mașina proprie) în care acesta își duce viața?! În al doilea rând, o răstălmăcire a conceptului de sfințenie. Totul se duce, încet-încet, spre zona exterioară a ființei. Credința omului este compromisă sau, cel puțin, este pusă sub un etern semn al întrebării. În al treilea rând, o supralicitare a rolului slujitorilor bisericești. Gândită managerial, această variată liturghie de serviciu, transformă preotul într-un personaj indispensabil. Se reiat o temă îndelung vehiculată în Evul Mediu, când anumite sacramente au fost propuse totcmai pentru a-l face pe preot mai „vizibil”.

Una peste alta, să ne păstrăm zâmbetul. Dar, să imprimăm acestui zâmbet o mică doză de amărăciune. Starea în care a ajuns creștinătatea tinde spre un formalism notoriu. Acestea nu sunt decât mici dovezi care confirmă o boală mai grea. Să ne trezim, așadar!

Scrie un comentariu

Ghiță Mocan

Soț, tătic și pălmaș pe ogorul Evangheliei. Febril căutător de adevăruri pe care să mă pot rezema, admirator a tot ce este veritabil și gata să văd binele chiar și unde e ascuns. Slujesc Domnului cu sentimentul unei datorii nobile și iau asupra mea orice povară ce are legătură cu Împărăția Lui. Alături de soția mea Magdalena, cresc doi copii adorabili: Paul și Carina. Predau teologie, dar preocupările mele intelectuale dezertează în multe alte zone. O bună parte din ele – ca și inevitabilele curiozități – le veți găsi în conținutul acestui site. Locul virtual în care tocmai vă aflați mă reprezintă, cu toate frământările și modestele mele aprecieri.