
Pe vremea când în întreaga lume străluceau bisericile ca niște luciferi luminoși și pe când credința în Mântuitorul și Domnul nostru Iisus Hristos pătrundea biruitor la toate popoarele, diavolul, dușmanul binelui, care totdeauna s-a împotrivit adevărului și care a fost vrăjmaș neîmpăcat al mântuirii omului, a născocit tot felul de curse împotriva Bisericii.
Dacă altădată a pus la cale împotriva ei prigoane venite din afară, acum, când acestea nu le mai avea, diavolul s-a folosit – ca unelte în stare să ducă la pierzare sufletele – de oameni răi, de vrăjitori și de slujitori ai pierzaniei. Diavolul a folosit în acest scop metode noi, așa încât nimic n-a rămas neîncercat: magi și înșelători, ei nu se dădeau înapoi de a fi socotiți pe de o parte cei mai buni creștini, iar pe de altă parte să întoarcă de la calea care duce la cuvântul mântuirii pe cei care nu cunoșteau credința noastră și asupra cărora ei luptau în chipul cel mai statornic. (…)
Într-adevăr, uneltirile diavolului s-au stins repede, fiind copleșite de puterea adevărului: întrucât mereu apăreau noi erezii, unele decurgând din altele, cele mai vechi au lâncezit ori s-au îndepărtat de celelalte și s-au dizolvat în variante și nenumărate curente. În aceeași vreme, păstrându-și mereu aceeași identitate, strălucirea Bisericii de pretutindeni și care singură e cea adevărată, creștea într-una și se întărea aruncând peste întreg neamul elinilor și al barbarilor razele a tot ce era demnitate, curăție, libertate, înțelepciune, învățătură și viață dumnezeiască.
(Din Istoria bisericească, de Eusebiu de Cezareea, PSB 13, București, 1987, pp. 148,150)