Plinătatea și identitatea Bisericii nu se găsesc atât în trecut, în formele istorice, culturale și instituționale date și încremenite, cât în eshaton, în viitorul Împărăției lui Dumnezeu, în lumea cea nouă și transfigurată, pentru care se roagă și se pregătesc creștinii, care a început deja să lumineze și să influențeze prezentul și istoria. Cu alte cuvinte, aceasta înseamnă că Biserica se află pe cale spre Împărăția lui Dumnezeu (și nu se identifică cu ea), este în mișcare, că viața bisericească se caracterizează (sau ar trebui să se caracterizeze) printr-o devenire dinamică, printr-o mișcare transformatoare continuă. Și mai înseamnă ceva ce are o însemnătate deosebită în zilele noastre, anume că Biserica, în calitatea ei de comunitate eshatologică și euharistică îndreptată spre viitor, nu-și dobândește fundamentul îndeosebi din ceea ce este sau din ceea ce i s-a transmis în trecut ca structură sau ca instituție, ci mai ales din ceea ce se va întâmla în Eshaton. De aceea, pe de altă parte, Biserica devine progresiv Împărăția lui Dumnezeu, pe când, la polul opus, identificarea Bisericii cu Împărăția lui Dumnezeu nu doar obiectivează pe cea de a doua, ci și preschimbă Biserica într-un organism încremenit, o formă statică sau structură instituțională, un așezământ al istoriei, într-un sistem compozit închis care absolutizează semnificația trecutului în detrimentul viitorului și al prezenței Duhului Sfânt.
(Din Ortodoxie și modernitate,
de Pantelis Kalaitzidis, Eikon, Cluj-Napoca, 2010, p. 31 și urm.)