Mă tem de-o criză eclesiologică. COVID-19 e capabil să producă mutații dogmatice nebănuite. Una dintre acestea ar fi să ne valorizăm casele mai mult decât bisericile. Adepții întoarcerii bisericilor în case deja sunt în delir de-o vreme încoace, iar curentul se propagă tot mai mult și-n România. Nici nu s-ar fi gândit ei ca istoria să le furnizeze un asemenea argument. Dacă ar fi să-i ascultăm, atunci fiecare soț și tată este preot, fiecare ședere la masă este Euharistie și fiecare cântare și rugăciune este slujbă în toată regula. Ce derapaj!
Dar să revenim la noi. La noi cei care am resimțit tristețea închiderii bisericilor și tânjim (sper) după redeschiderea lor. Spre aceștia se îndreaptă cuvintele mele și nu spre cei care se află deja într-o extremă sau alta. Oricât de intime și indispensabile ne sunt clipele petrecute în familie, să nu uităm că ne aflăm într-o situație de excepție. E o perioadă pasageră și pe care ne-o dorim cât mai scurtă, nici într-un caz regula după care trebuie să trăim. Creștinismul presupune relația armonioasă între casă și biserică, între privat și public. Niciodată odăița n-a pus foc clădirii de biserică și nici n-a văzut în ea o primejdie. Ba dimpotrivă! Cel care se nevoiește acasă (cu rugăciune, citire, post și milostenie), abia așteaptă ziua de duminică pentru a celebra euharistic împreună cu întreaga comunitate. Există un miraj și o taină aparte în mergerea noastră la biserică, în pregătirea pentru aceasta și bucuria ce se naște din actul întâlnirii.
După cum observați, mă refer la biserică deopotrivă în sensul ei local (ca și clădire), dar mai ales în sensul ei duhovnicesc (care se pliază pe cel prozaic). Irineu de Lugdunum demonstra scria în primele secole: „Aceasta este, dragul meu prieten, propovăduirea adevărului, și acesta este planul mântuirii noastre și calea vieții pe care profeții au prevestit-o, și Hristos a întemeiat-o, și Apostolii ne-au dat-o nouă, iar Biserica o dă fiilor ei din întreaga lume. Trebuie să o păstrăm cu grijă mare, cu bunăvoință și fiind prin fapte bune și caracter sănătos bineplăcuți lui Dumnezeu.” Iată dimensiunea publică a credinței, rolul evanghelistic al bisericii unde slujbele se țin regulat și cu buncuviință.
Maxim Mărturisitorul arăta și el cum „pentru călăuzirea sufletului către cele înalte ni s-a dat biserica cea făcută de mâini, care îi este și model prin diferite simboluri dumnezeiești din ea.” Nu ne putem lipsi de acest loc sfințit cel puțin prin scopul pentru care l-am conceput: adică săvârșirea slujbelor dumnezeiești, indiferent de felul cum alegem să îl amenajăm. Avem nevoie de „biserica cea făcută de mâini”, ca o antecameră a veșniciei, ca un spațiu al celebrării și al zidirii noastre sufletești. Cu toate imperfecțiunile și incidentele de traseu, ea este preferabilă singurătății și izolării. Toate ale noastre trebuie să se împlinească într-o trăire comunitară. Începem rugăciunea acasă, o sfârșim împreună la biserică și așa mai departe.
Hristos a considerat Biserica – potrivit lui Ioan Gură de Aur – „mai puternică decât cerul.” Iată un privilegiu unic și pe care n-avem nevoie să-l uităm. Ea este purtătoare de Hristos într-o lume care zace în întuneric și în umbra morții. Fiecare gest, mai mult sau mai puțin cunoscut, țintește spre proslăvirea Lui în istorie. Ea „păstrează amintirea celor mai importante evenimente și persoane ale timpurilor trecute” (S. G. Papadopoulos), iar această evocare nu se poate realiza decât în comuniune.
Am ajuns, în cele din urmă, la principala rațiune de a fi a bisericii locale. Ea este de natură sacramentală. Trebuie să existe lucruri (și chiar există) care nu se pot săvârși în casele noastre, iar acestea sunt sacramentele. Din nou, discuțiile despre numărul și celebrarea lor sunt interminabile, dar nu despre asta vorbim aici. Aici doar subliniem că specificul sacramental al bisericilor noastre (cu tot ce se întâmplă în ele) este unicitatea de care avem nevoie. Spre această dimensiune sacramentală ne îndreptăm ființele, izbăvindu-ne din ritmul mundan al zilei și-al săptămânii. Să nu subestimăm nicio clipă rolul unic al bisericii în sensul plenar, public al termenului. Dimpotrivă, în aceste vremuri de opreliște, să ne lipim cu mai mare devotament față de bisericile noastre. Să ne purtăm unii pe alții în duhul rugăciunii, fără să ne pierdem. În felul acesta, când primejdia va trece, ne vom întoarce cu mai mare drag să celebrăm și să ne împărtășim. Fiți sănătoși!