Unul dintre primele slogane revoluționare din 17 decembrie 1989. Cu o cuprindere ce avea să devină realitate, sloganul spunea: Azi în Timișoara, mâine-n toată țara. Demonstranții adunați în Piața Libertății din Timișoara au fost folosiți drept carne vie. Din ordinul lui Nicolae Ceaușescu, într-o atmosferă de confuzie și revoltă generală, armata a început să tragă în manifestanți. Până la Operă, pe caldarâmul rece de iarnă, sub privirile îngrozite ale semenilor cădeau primii martiri. Drama s-a extins înspre Podul Decebal și Calea Lipovei, locuri ce-au devenit martore ale unor atrocități inimaginabile. Afară de manifestanții care se înmulțeau de la un minut la altul, doar taburile mai mișcau în zona centrală a orașului.
Începeau zile de foc, zilele martirajului unei țări ce a fost confiscată de nomenclatura comunistă. Înfometarea și înfrigurarea unui popor și așa încercat, dar mai ales dezumanizarea chipului său național, au pus în mișcare sute iar apoi mii de oameni. Ceea ce părea la început o revoltă locală aprinsă de predica unui pastor reformat, s-a transformat cu o rapiditate de ordinul ceasurilor într-o răscoală în toată puterea cuvântului. Alte orașe mari vor intra rând pe rând în lanțul rezistenței cu piepturile goale și, așa cum vom aminti, își vor întrona pe eșafodul martirajului proprii eroi. Demult (poate niciodată!), românii nu mai făcuseră un asemenea gest. Coeziunea națională este un cuvânt prea vag pentru întreaga determinare a acelor zile. Mii de oameni (în special tineri) au căzut secerați de gloanțe nemiloase. Nici măcar azi nu știm cine-a tras, deși lucrurile ar fi trebuit limpezite. Oricum, cimitirele eroilor sunt împădurite de cruci iar urmașii celor plecați își plâng morții în fiecare an.
Pe măsură ce luăm distanță de acele evenimente parcă le uităm. Parcă nu le mai aducem tributul viu pe care-l merită și de care, s-o recunoaștem, depinde libertatea noastră actuală. Izbăvirea dintr-un comunism feroce a pretins vărsare de sânge. Niciodată o revoluție de catifea n-ar fi rezolvat problema, pentru că detaliile erau altele. Că și a noastră Revoluție a fost confiscată din fașă, că lideri din fosta nomenclatură s-au erijat (cu succes) în poziții cheie, acesta e un alt subiect. Dar, dincolo de toate scenariile și vinovățiile ulterioare, curajul românilor nu trebuie umbrit. În acel moment țara noastră – însângerată și victorioasă – a făcut istorie. Comunismul est-european suferea o fisură ce-l va surpa în următorii ani. Cei născuți după 89 mai prind aceste sensuri?! Avem răbdarea și informarea necesară să le vorbim?! E o datorie, cred. Ce bine-ar fi să avem și acum, în fața altor provocări, măcar un sfert din spiritul revoluționar de atunci…