Autobiografie în clar-obscur

A

O reținere greu explicabilă ne face parcă incapabili să ne repovestim dramele. Dacă nu le uităm, atunci încercăm să le interpretăm într-o cheie suprarealistă. Imprimăm asupra acestor episoade un fel de nimb melancolic, saturând cu mit o realitate ce a fost cândva atât de vie. Ne este mai la îndemână să le reinterpretăm, decât să le prezentăm așa cum au fost. Este, probabil, o autoprotecție la care ținem cu toții. Sau, tot probabil, este cadrul mereu nefavorabil în care ar putea fi redate. Parcă nimeni nu se califică pentru a intra în acele unghere unde încă  se simte miros de plagă.

Ei bine, ceea ce majoritatea n-am face, scriitoarea Herta Müller reușește de minune. În Mereu aceeași nea și mereu același neică (Humanitas, 2011), laureata Nobel trage cortina proriei deveniri. Sub forma unor eseuri fascinante, autoarea decupează cea mai grea perioadă a vieții ei. Este vorba de ultimii ani petrecuți în România comunistă, perioadă în care a fost o simplă traducătoare. Spunem simplă în sensul nobil al termenului, pentru că respectul de care s-a bucurat încă de atunci a fost memorabil. Aflăm despre tentativa de racolare, căreia Herta îi rezistă eroic. Devine un caz pentru securitate și plătește – asemenea altor mari români – prețul impus de istorie. Este traumatizată pe linie profesională, rămâne fără infimele facilități și este nevoită să-și câștige existența în condiții grele. Pe fondul acesta survine plecarea din țară. Peripețiile se țin lanț, într-o destăinuire ilustră și antrenantă. Fiecare detaliu este legat tipologic de vreun episod al copilăriei sau de vreo remarcă toponimică.

Mă abțin să vă furnizez alte detalii. Fac asta din respect pentru autoare și din încercarea de-a vă convinge să lecturați cartea. Unul dintre eseuri este chiar reproducerea discursului rostit după decernarea Premiului Nobel la Primăria din Stockholm, pe 10 decdembrie 2009. Toate sunt, de fapt, texte concepute pentru străini și în contexte neromânești. Sunt mici cărți de vizită ce refac – asemenea pieselor de puzzle – un destin zbuciumat, dar profund. Probabil d-na Müller își va scrie memoriile cu mai multă generozitate în viitor, dar până una-alta ne bucurăm de această colecție. Avem aici o lecție de demnitate și speranță. N-o ratați!

Scrie un comentariu

Ghiță Mocan

Soț, tătic și pălmaș pe ogorul Evangheliei. Febril căutător de adevăruri pe care să mă pot rezema, admirator a tot ce este veritabil și gata să văd binele chiar și unde e ascuns. Slujesc Domnului cu sentimentul unei datorii nobile și iau asupra mea orice povară ce are legătură cu Împărăția Lui. Alături de soția mea Magdalena, cresc doi copii adorabili: Paul și Carina. Predau teologie, dar preocupările mele intelectuale dezertează în multe alte zone. O bună parte din ele – ca și inevitabilele curiozități – le veți găsi în conținutul acestui site. Locul virtual în care tocmai vă aflați mă reprezintă, cu toate frământările și modestele mele aprecieri.