Au fost odată un tată și fiul său. amândoi aveau mari daruri spirituale, amândoi erau caustici, mai ales tatăl… în general, discutau mereu. Era ce discuta între două inteligențe, nu între un tată și un fiu. Arareori, văzând pe fiu atât de plin de grijă, tatăl se oprea în față-i spunându-i: Bietul meu copil, totdeauna această disperare tăcută!.. dar el însuși nu ieșea din această disperare tăcută. Niciodată nu schimbară alte vorbe despre aceasta. Dar tatăl și fiul erau poate cei mai melancolici oameni din câți au trăit vreodată… iar tatăl se simțea răspunzător de melancolia fiului iar fiul pentru cea a tatălui, ceea ce îi împiedică să se deschidă vreodată unul altuia. Această observație a tatălui nu era decât o manifestare a propriei lui melancolii; vorbind așa își vorbea mai mult sieși ca fiului.
(Kierkegaard în Jurnal,
probabil o descriere a relației cu propriul tată, Michael Kierkegaard)