Americanul Alvin Plantinga este după unii cel mai prolific filozof creștin contemporan. Adept al filozofiei analitice, născut în 1932, Plantinga este profesor emerit al universității Notre Dame. Are o sumă de lucrări în filozofia religiei, epistemologie, metafizică și apologetică. Revista Time l-a numit în 1980 vârful de lance protesantismului în ceea ce privește doctrina teistă.
Între 1981-1982 a fost președinte al Asociației Filozofice Americane, iar între 1983-1986 a prezidat Societatea Filozofilor Creștini. A primit recunoașteri onorifice din partea Universității Glasgow, a Colegiului Calvin și a Universităților din Amsterdam și Velparaiso. O cronologie a principalelor opere ar fi: God and Other Minds (1967), The Nature of Necessity (1974), God, Freedom and Evil (1974), Does God Have a Nature? (1980), Warrant: the Current Debate (1993), Warrant and Proper Function (1993), Warranted Christian Belief (2000).
Lucrarea la care mă voi referi cu precădere este God, Freedom and Evil. Nu am până în prezent acces la toate lucrările lui Plantinga (dar am în cea mai mare parte), dar aceasta m-a atins din multe puncte de vedere. În primul rând, găsesc aici etichetarea unei categorii de gânditori supărați pe Dumnezeu. Aceștia sunt, în opinia autorului, ateologii, promotiri ai unei științe bizare: ateologia. Știința cu pricina se ocupă cu dovedirea faptului că Dumnezeu nu există și, prin urmare, este extrem de riscant să te bizui pe El. Dacă ar exista, răul ar fi doar un mit, iar suferința doar un termen imaginat. Marea provocare este tocmai problema răului, un rău care nu poate fi înțeles laolaltă cu Dumnezeu.
Este vorba, așadar, de o categorie aparte de atei. Ateul clasic refuză aprioric existența lui Dumnezeu; ateologul o face în urma unei dezbateri elaborate și teozofice. Acesta din urmă îți lasă impresia unui căutător sincer, care își dorește până în ultima clipă să-L găsescă pe Dumnezeu… dar nu-L găsește. Aceștia sunt urmașii lui David Hume care punea următoarea întrebare: Dacă Dumnezeu este bun, omnipotent și atotțiitor, de ce nu desființează răul din lume? De ce îl permite cu atâta nonșalanță?
Plantinga se situează în zona teismului clasic, dar modul în care argumentează este fulminant. Face paralele neașteptate și conduce spre aplicații sugestive. După ce postulează un concept cu vehemență, îl suține apoi cu delicatețe. Sunt reluate argumentele existenței lui Dumnezeu așa cum apar la Anselm și Toma din Aquino, iar apoi sunt puse față în față cu răul.
Avem aici o teozofie scrisă de pe o poziție echilibrată. Autorul nu se hazardează în speculații gratuite, ci lucrează cu argumente logice succesive. Urmând uneori demersul cosmologic alteori teleologic, Plantinga ne oferă un spectacol apologetic impresionant. Cred că publicarea în românește a acestei lucrări ar fi de bun augur.