Pentru un credincios, aspectul izbăvitor al istoriei nu ține de istoria seculară, ci de lumina transcendentă ce străucește în bezna constrângerii istorice a omului, iar povestea lui Hristos e un centru de semnificație la marginea aparentei lipse de semnificație a vieții. A păși pe hotarul istoriei mântuirii înseamnă să renunți la marile drumuri ale întâmplărilor generale, glorioase și spectaculoase sau comune și nenorocite. E o cărare îngustă a renunțării absolute, care oferă direcție și semnificație evenimentelor, mergând de-a curmezișul numeroaselor răspântii ale evenimentelor profane.
O viziune creștină asupra istoriei lumii semnată de teologul german Karl Löwith. Fragmentul se găsește la finele cărții Istorie și mântuire. Implicațiile teologice ale filosofiei istoriei, apărută la Editura Tact (Cluj) în anul 2010.
Cu această ocazie salut o carte pe care – iată – am găsit-o cu întârziere. Este (deocamdată) singura lucrare în românește a amintitului teolog, ceea ce face din ea o prezență insolită. Până la o recenzie mai amplă, vă pot asigura că autorul pleacă de la premise iudeo-creștine profunde și, deși nu este biblist, își ancorează întreaga dezbatere în textele noutestamentare. Istoria umană este doar un reflex, așadar, al marii istorii pe care o semnează Dumnezeu. Creștinii sunt chemați să prindă sensurile înalte ale istoriei salvifice și să vadă în evenimentele lumii doar un cadru. Ceea ce se întâmplă cu adevărat are o valoare spirituală, metafizică și providențială. Generații la rând ne-am lăsat confiscați de istoria omenească, în loc să ne ridicăm deasupra ei dominând-o conceptual. Iată o viziune ce nu e nouă, dar care pune dă coerență unei concepții corecte de viață.
Teoria cunoașterii are rădăcini adânci în istoria filosofiei europene. Dialogul Theaitetos al lui Platon conține substanța multora dintre discuțiile care se poartă și astăzi în teoria cunoașterii. Ca disciplină filosofică, desemnată cu numele de „teoria cunoașterii“, ea nu s-a constituit însă decât în cadrul cercurilor kantiene din universitățile germane, în secolul al XIX-lea.
Mulțumim de precizare.
Se întâmplă și cu această ramură filosofică la fel cum se întâmplă cu multe altele. Întâi apar ingredientele, discuția, argumentele, apoi se constituie ca și domeniu de sine stătător.