Arhiva categoriei «Recenzii»

Creștinismul și paradigmele sale

marți, 6 septembrie, 2011

Este imposibil să vorbim despre mesajul creștinismului, pentru că el este cel care ne vorbește; a ține dizertații asupra lui înseamnă implicit a ne substitui lui și a uita să îl ascultăm – spunea Jean Brun. Și totuși, David Pawson se încumetă să-i pătrundă înțelesurile. Milenar și adesea imprevizibil, creștinismul a provocat cele mai ascuțite minți ale istoriei. Despre esența și istoria lui s-a scris în fel și chip, mai mult sau mai puțin avizat.

Lucrarea Creștinismul pe înțelesul tuturor izbutește să descrie mișcarea creștină în firbra ei intimă. Argumentate, logice și adesea surprinzătoare, paginile ce vor urma conțin o sinteză fericită a peste douăzeci de secole de istorie. Cu toate acestea referirile la istorie sunt strict utilitare, accentul căzând în altă parte. Suntem conduși spre ideea unicității creștinismului, iar această unicitate este dată de caracterul său revelațional. Spre deosebire de celelalte religii, mișcarea creștină nu este nici pe departe o plăsmuire a omului pe fondul unei nevoi metafizice, ea este revelația Trinității, ajunsă până la noi prin Hristos.

O prealabilă avizare este, cred, binevenită. După cum se va observa, această carte nu este încă o lucrare pe o temă comună. Vom întâlni în ea afirmații bine argumentate scriptural, dar și corecții necesare. Ne vor fi semnalate riscuri hermeneutice subtile, dar și tentațiile superficialității. Deci, în ce sens lucrarea de față este mai mult decât?

În primul rând, este mai mult decât o interogație privitoare la existența lui Dumnezeu. A te întreba sau a-i întreba pe alții referitor la Dumnezeu nu este decât primul pas. Urmează apoi răspunsul, iar răspunsul – oricare ar fi el – te angajează în mod plenar. Deși întreaga teologie creștină se clădește pe o doctrină sănătoasă despre Dumnezeu, ea trebuie să treacă dincolo. Cunoașterea de dragul cunoașterii este idolatrie, pe când a rezona cu Dumnezeul creator este cu totul altceva. El este deopotrivă Alfa și Omega (Începutul și Sfârșitul), iar totul se ține prin El. În relația cu omul El este dragostea adevărată, exprimată în cel mai înalt grad prin întruprea lui Hristos. Identitatea Lui nu poate fi pusă la îndoială când te uiți în Scriptură, iar acceptarea Lui înseamnă de fapt totul.

În al doilea rând, este mai mult decât o retrospectivă asupra istoriei Bisericii. Analiza începe încă înainte de darea Legii, de la primitivii care credeau intuitiv într-un zeu unic și suveran. Apoi întreaga istorie este văzută ca o încercare – reușită sau nu – de a exprima revelația în termeni potriviți. Biserica lui Hristos pășește cu deminate peste timp deoarece merge în biruința Lui. Ea reprezintă instituția cea mai puternică prinsă între cele două veniri a lui Hristos și care trebuie să-și facă datoria. Pawson citește cu un ochi destul de critic istoria creștinismului și nu face concesii de nici un fel. Intransigența se împletește în mod natural cu aprecierile. Veți găsi pasaje unde autorul este chiar exaltat în anumite privințe, dar și vădit îngrijorat în altele.

În al treilea rând, este mai mult decât o dogmatică abstractă. Doctrine precum teismul, cristologia, soteriologia, pneumatologia și altele sunt abordate dintr-o perspectivă experențială. Toate sunt puse în legătură nemijlocită cu omul, toate conduc spre o decizie. Autorul nu se reține în a aborda și chestiuni escatologice. O face cu aceeași claritate și într-un mod surprinzător de aplicativ. Faptul că trăim – de la Hristos încoace – vremurile din urmă ar trebui să ne pună serios pe gânduri. Ar trebui să nu avem așteptări irealiste de la veacul în care trăim, ci să ne îndreptăm ochii spre cel viitor. Oricât de tumultoase vor fi evenimentele sfârșitului, să nu pierdem din vedere esențialul: Hristos va domni pentru totdeauna.

În al patrulea rând, este mai mult decât o apologie a concepțiilor creștine. În fond, Pawson nu forțează decizia nimănui și nici nu-l încorsetează în vreun fel. El nu face altceva decât să afirme ce spune Scriptura și să arate că o trăire concretă cu Dumnezeu este posibilă. Argumentul suprem este inserat în ultimul capitol al cărții, asemenea unei pecetluiri. Tot ce afirmăm noi trebuie să se regăsească în revelația propozițională a lui Dumnezeu. Experiența noastră trebuie să fie doar o derivată a revelației divine și niciodată invers. Creștinismul este singura cale de mântuire nu pentru că o afirmăm aici și aiurea, ci pentru că se clădește pe lucrarea salvifică a lui Hristos.

Întreaga lucrare o putem pune sub semnul a două cuvinte: densitate și originalitate. Autorul nu irosește pagini întregi pentru a relua truisme plictisitoare; dar nici nu compilează facil. Îndrăzneț și în același timp extrem de personal, Pawson aduce principalele doctrine creștine aproape nu doar de minte, ci și de inimă. Tocmai de aceea o apropiere integrală, contemplativă chiar, este de dorit. Urmare a acestei apropieri mișcarea creștină ni se va părea mai logică și chiar mult mai curtenitoare.

Sfârșitul lumii și speranța noastră

marți, 30 august, 2011

Semnalez o nouă apariție David Pawson în românește (editura Societății Biblice). Trăind cu speranță se numește cartea. Avem aici transcrierea unei serii de predici despre vremea sfârșitului, o analiză interesantă și originală.

Doctrina despre sfârșitul lumii este omniprezentă, am putea spune. Indiferent de nivelul de informare sau de contextul de viață, omul se preocupă în bună măsură de subiect. Experiența joacă și ea un rol important în acest demers. Cum era de așteptat, teologia creștină alocă un spațiu clar definit acestei preocupări: escatologia. Cu referire la soarta finală a omului și a lumii, escatologia cunoaște o istorie tumultoasă. Fiecare generație de teologi a încercat să ofere răspunsuri coerente privitoare la punctul terminus al istoriei. Plecând de la premisa că Dumnezeu este Începutul și Sfârșitul, ei au încercat să dezlege misterul. De aici s-au născut o sumedenie de variante, iar cărțile Daniel și Apocalipsa au devenit texte indispensabile.

Nu doar teologia este implicată în această cercetare. Aproape toate domeniile științei au ceva de spus. Scenariile cu sfârșitul lumii au pătruns până și în zona cinematografiei, literaturii și a artelor plastice. Lumea modernă este asaltată cu tot felul de teorii, mai mult sau mai puțin documentate, iar acest fapt face căutarea mai acerbă. Pe fondul acesta nu poți să nu te întrebi asupra deznodământului. Există oare o învățătură normativă și mulțumitoare? Ei bine, David Pawson încearcă să ofere un răspuns pertinent în cartea de față.

Pornind de la Matei 24 și 25, autorul realizează o exegeză cu adevărat interesantă. Pasaje biblice predilecte în studiul sfârșitului, ele conțin principalele semne prezise de Mântuitorul. Înțelegerea corectă și atitudinea potrivită față de acestea reprezintă marea provocare. Războaiele, foametea și cutremurele sunt doar cele mai dramatice, dar nu singurele. Biserica va fi martora diminuării spiritualității, dar și a progresului Evangheliei până la marginile pământului. Orientul Mijlociu continuă și el să fie o priveliște escatologică mereu prezentă. Spectacolul cosmic final stă și el să înceapă, iar principalii săi protagoniști – soarele, luna și stelele – de asemenea.

Realismul paginilor ce urmează este fără echivoc. Pe de altă parte, acest realism este bine dozat cu speranță pentru cei credincioși. Deși sfârșitul lumii va avea loc după o succesiune de evenimente dramatice, soarta finală nu se consumă odată cu sfârșitul. Eternitatea va înghiți istoria, iar în acel context unii vor fi cu Dumnezeu, alții fără El. Tocmai de aceea Pawson vorbește despre actualitatea semnelor. Un eveniment de o asemenea grandoare nu se poate petrece pur și simplu. Tot ce spune Biblia se va împlini până la ultima iotă. Așa cum prin creație Dumnezeu a așezat oridinea în haos, la sfârșit va permite haosului să se reinstaleze. Aceasta nu înseamnă că El a pierdut controlul, ci doar că acționează într-o manieră unică.

Toate aceste semne vorbesc despre iminența parousiei. Chiar dacă nu se știe ziua și ceasul revenirii lui Hristos, evenimentul se va întâmpla fără dubii. Domnul Însuși a vorbit despre acest moment, iar detaliile sunt și ele importante. Este legitim, așadar, să credem că revenirea Lui poate avea loc oricând. Fiecare generație de credincioși au așteptat pe Hristos în timpul vieții lor. Această așteptare a energizat credința și a impulsionat evanghelizarea. Scopul Diavolului este să erodeze această convingere și să pună alte lucruri în locul ei. Dar, indiferent de ce crede majoritatea, pe baza Scripturii afirmăm și credem că a doua venire este iminentă. Mai mult, o așteptăm cu ardoare.

În fine, eternitatea presupune restaurarea finală. Veșnicia cu Dumnezeu nu se poate petrece pe un pământ pângărit de răul uman. Acesta va arde cu tot ce este pe el, dar lucrurile nu vor rămânea în această stare. Dumnezeu va crea un cer nou și un pământ nou; va fi ultima și deplina înnoire. Răscumpărații Domnului se vor bucura de acest cadru fără precedent, iar atmosfera descrisă în Apocalipsa va deveni o realitate. Istoria umană va lua sfârșit, iar ultima tușă pe tabloul lumii o va trage Dumnezeu. Tot ce va urma după aceea va fi diferit de ce a fost și va aduce aminte de prima grădină, de Eden. Credincioșii vor fi găzduiți în Raiul lui Dumnezeu, iar necredincioșii își vor primi răsplata. Nimic nu va mai putea modifica lucrurile.

Și totuși, cartea este scrisă cu multă speranță. Biblia ne încurajează și ne atenționează în același timp. Trebuie să avem o vigilență sporită, dar nici într-un caz să nu ne temem. Dacă suntem ai Domnului cu siguranță El va ține cont de ai Lui. De fapt, evenimentele sfârșitului sunt expuse în raport cu sfinții. Biserica lui Hristos va fi încercată, dar niciodată abandonată. Exsită un tezaur de speranță, o ancoră a sufletelor noastre. David Pawson ne oferă și de data aceasta motive să credem. Mai mult, ne oferă motive să-i încurajăm pe cei de lângă noi prin Cuvântul Domnului. Când cortina va cădea peste scena istoriei, adevărata istorie tocmai va începe. Să ne aflăm atunci de partea Biruitorului, să ne aflăm de partea lui Hristos.

Rigorile mântuirii

joi, 25 august, 2011

Încă o carte semnată David Pawson. Publicată de Societatea Biblică din România, lucrarea lansează o întrebare provocatoare: Odată mântuit, pentru totdeauna mântuit? Cum răspund diferite confesiuni sau tradiții hermeneutice știm, dar oare ce spune Biblia despre subiect?!

Înțeleasă ca și salvare eternă, mântuirea este una dintre temele fundamentale ale Scripturii. Atât Vechiul cât și Noul Testament tratează acest subiect în multe feluri. Narativ, poetic și epistolar mântuirea se bucură de o analiză fabuloasă în textul biblic. Privită drept evenimentul capital al vieții, ea constituie năzuința fundamentală a omului, dar și sursa celei mai mari satisfacții. Tocmai de aceea a fi sigur de propria mântuire este foarte important.

Când certitudinea prinde rădăcini și când relația cu Dumnezeu se adâncește, o altă preocupare se naște. Acestă preocupare este legată de consistență și durată. Este mântuirea un bun câștigat în mod ireversibil? Mai trebuie creștinul să facă ceva pentru a o păstra? Există asigurări suplimentare în ceea ce privește starea de om mântuit? Cât de juste sunt trăirile interioare privitoare la siguranța mânuirii? Ei bine, la astfel de întrebări răspunde David Pawson în paginile ce urmează. După cum veți vedea, cartea are un pronunțat caracter polemic, dar s-ar putea și altfel?!

Atent la detalii, autorul recunoaște de la bun început delicatețea temei. Există o anumită polarizare dogmatică. Pe de o parte, tabăra celor care susțin că mântuirea odată obținută nu se mai poate pierde; pe de altă parte, tabăra celor care susțin că mântuirea da, se poate pierde. Pawson își declară din capul locului poziția, încercând să afirme că a doua interpretare este cea scripturală. O face însă cu respect și cu precauție. Nu se ferește de acele pasaje dificile și care au făcut istorie în aceste dezbateri. Pornește de fiecare dată de la etimologie, continuă apoi cu o hermeneutică lucidă, sfârșind cu o aplicație bine formulată.

Conceptul de mântuire este înțeles în complexitatea sa. Semantic vorbind, avem de-a face cu mântuirea ca act și mântuirea ca proces. Din punct de vedere temporal, avem de-a face cu cele trei dimensiuni ale mântuirii: trecută, prezentă și viitoare. Cuvântul lui Dumnezeu vorbește despre toate aceste elemente cu lux de amănunte. Mai rămâne ca noi, cititorii, să așezăm fiecare concept la locul lui, să-l înțelegem și să-l implementăm în viața de zi cu zi. Sarcina fiind mai grea decât pare, un îndrumător de felul acesta ne este de mare ajutor. Conținând toate ingredientele necesare, lucrarea de față ne invită să explorăm unul dintre cele mai importante domenii ale vieții. Materialul biblic este riguros ales și acoperă în mod omogen întreaga Scriptură. Acest lucru este completat de o rigoare dogmatică exemplară. Autorul are măiestria de a-i pune față în față pe Pelagius cu Augustin, Luther cu Erasmus, Calvin cu Arminius, Whitefield cu Wesley. Ni se oferă astfel un cadru larg și îndestulător, pe măsura subiectului.

În definitiv, lucrarea este o pledoarie pe cel puțin patru paliere. În primul rând, o pledoarie pentru sârguință. Dacă mântuirea nu este un bun câștigat pe viață decât din perspectiva lui Dumnezeu, atunci înseamnă că omul intră într-un fel de cursă. Comparată mereu cu o alergare sau cu o bătălie, viața de credință are miza ei. Până la obținerea cununii, fiecare credincios trebuie să-și dea silința și să fie veghetor. El este chemat să fie persuasiv și să nu se oprească din drum. Pe marea întinsă a vieții, printre ispite și pericole, copilul lui Dumnezeu trebuie să rămână mereu vigilent. Strădania lui va fi onorată de Dumnezeu care-L va primi mai apoi în Împărăția cerească.

În al doilea rând, cartea este o pledoarie pentru discernământ. Pericolul autoînșelării este o realitate constantă. Concepțiile noastre se pot denatura foarte ușor, mai ales pe fondul unor presiuni lăuntrice. Așa stând lucrurile, alegerea între alb și negru; adevărat și fals; bine și rău devine tot mai delicată. Fără un deziderat concret omul le amestecă și cultivă haosul în propriul univers. Pe de altă parte, o voință bine orientată va conduce spre o viață de victorie și bucurie. Or, această viață este destinată celor cu conștiința iluminată de Duhul și care se pun mereu la îndoială. Biblia ne cheamă la o viață circumspectă și mereu pusă pe cântarul lui Dumnezeu.

Avem, de asemenea, și o pledoarie pentru consecvență. De foarte multe ori Isus a spus ucenicilor să rămână în El. Ultima carte a Bibliei, Apocalispa, subliniează și ea acest element. Odată ce am dobândit justificarea prin credință prin iertarea păcatelor, trebuie să perseverăm în sfințenie. Proba sfârșitului este o temă recurentă a Scripturii. E important cum începi, dar mult mai important cum finalizezi. Consecvența nu este o completare umană a mântuirii, un fel de adaos, ci doar o atitudine prin care credinciosul își păstrează poziția în Hristos. Acest urcuș necontenit spre Dumnezeu angajează convertitul într-o manieră aparte.

În fine, cartea pledează pentru autenticitate. Ultima parte ia în discuție miturile de natură teologică ce gravitează în jurul subiectului. Harul, predestinarea, siguranța și meritul sunt principalele concepte în care se cramponează cei indeciși. O situare biblică pare a aduce prejudicii dogmatice; pare că harul este ciuntit, predestinarea și siguranța de asemenea, în vreme ce faptelor li se acordă un loc nemeritat. Lucrurile stau așa doar în aparență. În realitate, fiecare credincios își dorește să fie autentic în ceea ce crede, iar această dorință duce la o căutare sinceră. A fi autentic presupune o raportare la normă, la o instanță superioară care să valideze crezurile noastre. Tocmai de aceea Sfânta Scriptură ocupă un loc inedit în viața creștinului matur. Dând măsură trăirilor sale, ea povățuiește și aduce bucurie.

Inedită în spațiul editorial românesc, lucrarea ne poate oferi jaloane prețioase și argumente solide pentru o viață de credință normală. Angajant, marile învățături despre mântuire sunt citite în cheie biblică. Rămânând în spectrul revelației divine, viața noastră va căpăta sens și consistență. Într-o lume cu atât de multe surogate, să construim trainic pe Cuvântul lui Dumnezeu. Și, după cum spune apostoul, să ne ducem mântuirea până la capăt.

Bărbații și prerogativa conducerii

joi, 11 august, 2011

Întâi Adam, apoi Eva. Patriarhii au fost bărbați, legiuitorii de asemenea, iar profeții (cu mici excepții) tot bărbați. Isus s-a întrupat într-un corp bărbătesc, apostolii au fost și ei de același gen. Rânduiala pe care apostolii au instituit-o în Biserica Primară sugerează o anumită prioritate masculină. Cu toate acestea, creștinismul este religia care a reabilitat femeia cum nimeni n-a făcut-o. Nu este vorba, așadar de nici un misoginism insipid.

Cartea Conducerea aparține bărbaților?, scrisă de David Pawson încearcă să așeze lucrurile într-o anumită coerență. Fiind a treia lucrare publicată în românește (exclusiv la Societatea Biblică din România), ea vine oarecum pe un teren virgin. Sunt multe manuale de pastorală și chiar cărți despre stiluri de conducere, dar încă nu aveam o carte care să răspundă la întrebarea: CINE?. Caracterul incomod al temei este clar: nu cum conducem, ci mai degrabă care dintre noi (barbatul sau femeia?) deține prin mandat divin acest drept.

Teza lucrării este conducerea masculină în Biserică. Acest postulat este argumentat de-a lungul întregii Scripturi, doar că argumentele trebuie căutate și apoi explicate. Metodic, autorul începe de la creație, iar la final aruncă o privire înspre viitor. Adam și Eva apar cu titlu de paradigmă. Faptul că Dumnezeu a creat parte bărbătească și parte femeiască induce ideea unor responsabilități diferite. El continuă apoi cu patriarhii, profeții, împărații și preoții. În fine, Isus – analizat într-un mod aparte -, după care urmează ucenicii. În dreptul apostolilor Domnului autorul se oprește la fragmente din Petru și Pavel, fapt care dă consistență întregului demers.

Ni se oferă o antropologie bine ancorată în Scripturi. Bărbatul și femeia sunt văzuți în limitele revelației și analizați prin scopul pe care Dumnzeu l-a rânduit. Ocurențele biblice sunt alese din întreaga Biblie fără nici o aglomerare. Exegeza aplicată este – ca în toate cărțile lui Pawson – concisă și bine definită. Apelul frecvent la etimologie, precum și la context, fac din aceste elaborări adevărate mostre de analiză.

După cum intuiți, subiectul este destul de incomod. De o jumătate de secol mișcarea de emancipare a femeilor lucrează asiduu. Teologia nu a fost nici ea scutită de atacuri de tot felul, iar realitatea bisericească o confirmă. Tot mai multe femei – în tot mai multe confesiuni – sunt ordinate și ocupă poziții eclesiale tot mai însemnate. La început însă n-a fost așa, iar propășirea Bisericii lui Hristos depinde și de acest aspect. Poate părea un detaliu nesemnificativ, dar lucrurile nu stau deloc așa. Este foarte important ca slujirea publică să fie așezată în matca ei scripturală. Doar în acest fel Dumnezeu oferă binecuvântare și relevanță.

Totul se încheie cu o sinteză a principalelor teorii asupra subiectului. Privite sub aspect dogmatic și istoric, Pawson largește și mai mult orizontul de înțelegere. Ca de fiecare dată, își dorește ca cititorul să fie informat cu onestitate. A-l lăsa suspendat mai ales într-o problemă controversată, nu ar fi just. Tocmai de aceea cartea de față se impune. Slujitorii amvoanelor, studenții dar și autodidacții vor găsi în paginile ei povață și înțelepciune. De asemenea, vor înțelege că indiferent de presiunea culturală, Biserica a fost chemată să schimbe lumea și niciodată invers.

Israel și Biserica

marți, 2 august, 2011

Societatea Biblică din România continuă să publice lucrările lui David Pawson. Obținând drepturile exclusive de publicare, editura Societății se străduiește să ne pună la dispoziție întreaga operă a teologului englez. O apărare a sionismului creștin este cartea asupra căreia mă voi opri de data aceasta. Avem aici o abordare militant creștină ce descrie atitudinea normală a Bisericii față de poporul Israel. Cum antisemitismul a venit în mare parte din direcția creștină, este just să ne reconsiderăm aprecierile față de Israel în termenii Sfintei Scripturi.

Autorul ne propune în această carte o analiză istorico-dogmatică a poporului Israel. Destinul acestei națiuni, frământat în creuzetul istoriei, este revăzut în lumina Scripturii și cu ajutorul unor instrumente exegetice adecvate. Întreg demersul se clădește pe conceptul de legământ (noeic, avraamic, mozaic, davidic și mesianic), se focalizează apoi pe relația dintre Israel și Biserică, pentru a se finaliza cu rolul ce-l va juca poporul ales la sfârșitul veacurilor.

Teza principală se referă la dreptul poporului evreu de a avea o țară și de a o apăra în continuare. Acest drept este vizibil susținut în Biblie, iar Dumnezeu nu S-a ferit să-l evoce. Indiferent de circumstanțe sau atitudini ulterioare anului 1948, evreii au acest privilegiu pe care noi – creștinii – nu avem voie să-l punem la îndoială. Caracterul suveran al lui Dumnezeu, profețiile ce-și așteaptă împlinirea, dar și evidențele ultimelor decenii sunt argumente suficiente în favoare sionismului.

Deși adresată celor doi teologi englezi – Stephen Sizer și John Stott – lucrarea nu este o polemică ieftină. Ba dimpotrivă! Acribia și spiritul critic al autorului nu lasă loc vreunui gând pătimaș. Oricând găsește în sistemul celor doi ceva demn de încredere, nu se sfiește s-o afirme deschis. Pe de altă parte, Pawson își dorește să fie biblic în tot ce spune, iar exegeza ce-o face unor pasaje dificile (în special din Romani) este un bun exemplu. Tocmai de aceea rândurile ce vor urma ar trebui citite cu Biblia în mână și lăsând la o parte alte prejudecăți.

În fond, ce semnalează această carte? Ce detalii hermeneutice își propune autorul să elucideze? Sau, mai concret, cu ce ar trebui să rămână cititorul onest?

În primul rând, cartea semnalează o posibilă confuzie. Legămintele, bunăoară, pot ușor fi condundate între ele. Există multe asemănări, cum există și multe diferențe. O cunoaștere aproximativă poate să amestece lucrurile într-un mod primejdios. Discernământul teologic este foarte important; înțelegerea textelor-cheie de asemenea. Exegeza trebuie să fie, așadar, extrem de minuțioasă și fără preconcepții de natură dogmatică. Autorul își expune atent opiniile textului Scripturii și le modelează după acesta.

În al doilea rând, cartea semnalează o posibilă sminteală. Este cunoscută infatuarea seculară a unor creștini față de evrei. Nu e vorba aici de antisemitism, ci de atitudini tacite, dar care se opun propășirii poporului Israel. Biserica a uitat de prea multe ori unde și cum a fost altoită pe trunchiul iudaismului. Această amnezie teologică are repercursiuni concrete și afectează viața creștină de zi cu zi. Vechiul Testament vorbește deschis despre pedeapsa pe care Dumnezeu o trimite peste cei care se ating de poporul Său. Existența Bisericii nu înseamnă automat scoatearea lui Israel de pe orbita istoriei mântuirii. O atitudine potrivită este, în fapt, atitudinea biblică.

În al treilea rând, cartea semnalează o posibilă încrâncenare. Ambele tabere – creștinismul și iudaismul – sunt susceptibile la adversitate. Ca și păstrători ai revelației prin Hristos, creștinii ar trebui să se apropie de evrei cu o iubire veritabilă. Numai că o astfel de atitudine trebuie hrănită cu o spiritualitate înaltă, fără de care animozitățile vor face ravagii. Este trist să nu se găsească uneori puncte de dialog, cu toate că prezența creștină ar trebui să fie pilduitoare. A te raporta corect și echilibrat la Israel dovedește discernământ. Pawson ne aduce în lucrarea de față o sumedenie de motive pentru aceasta, invitându-ne la reflecție și prețuire.

Căsătorie și sfințenie

joi, 14 iulie, 2011

Apărută cu ceva timp în urmă la editura Kerigma (Oradea), cartea Căsătorie sfântă este una dintre cele mai apreciate traduceri de gen. Gary Thomas este un autor cu notorietate, scrierile sale fiind traduse masiv. Calitatea sa de fondator și director al Centrului de Spiritualitate Evanghelică din Statele Unite îi oferă un privilegiu în plus.

Am lecturat-o proaspăt, imediat după apariție. Mi-a făcut o bună impresie și, cu toate că între timp au mai apărut și altele, o consider indispensabilă. Vedeți, multe cărți de educație conjugală cad în ridicol uneori. Se practică un soi de plagiat ideatic la care se adaugă mici variațiuni stilistice. Caracterul lor pueril adesea face ca marea temă a vieții de familie să cadă în derizoriu. Probabil că într-o viitoare poastare voi face un fel de listă a cărților discutabile în domeniu.

Dar să revenim. Cartea lui Thomas constituie o fericită excepție. Nu se joacă psihologizant cu câteva concepte ale vieții conjugale. Autorul sondează adânc, oferind și un fel de filozofie a vieții de familie. Aici aș indica o idee: căsătoria este la fel de sfântă precum celibatul. Secole la rând, celibatul a fost elogiat în fel și chip ca și drumul scurt (și sigur) spre extazul mistic. Plecând de la revelația Scripturii, de ce nu am considera în primul rând căsătoria astfel?! Dumnezeu a fondat familia, prin urmare ea constituie cadrul ideal pentru o viață spirituală de mare profunzime.

De asemenea, această carte arată mai bine ca oricare alta că sfințenia prevalează fericirii. Concept nepopular în postmodernismul nostru desuet, dar puternic susținut în Cuvântul lui Dumnezeu. Deși interesat în mod ultim de fericirea noastră, Dumnezeu nu ne-a promis-o aici și acum; ci acolo și atunci (dimensiunea escatologică). Cu toate acestea, sfințenia trebuie să fie dominanta vieții noastre (indiferent de statutul civil), într-o continuă apropiere de Dumnezeul cel Viu.

Pe aceeași linie, autorul susține că îmbunătățirea căsniciilor noastre are de-a face cu îmbunătățirea rugăciunilor. Există o legătură nevăzută între închinare și relația conjugală. Pe cât pare de intangibilă această legătură, pe atât este de importantă, definitorie chiar. Maturitatea spirituală este ma importantă decât pretența la fericire, iar în această ecuație disciplinele spirituale au un rol major.

Comparată cu relația Dumnezeu-Israel, căsătoria este văzută ca un legământ în care ambele părți își aduc aportul. Apelând la profeția lui Osea, autorul subliniează că iubirea se învață. Ea presupune un efort susținut și desfășurat pe toate planurile: spiritual, emoțional și fizic. Până și sexualitatea poate fi citită în cheie spirituală și, în profunzimea ei, într-o notă hagiografică.

În fine, lucrarea de față arată cum principiile sănătoase ale credinței schimbă optica noastră asupra frumuseții fizice. Soții trebuie să fie conștienți de artificialitatea romantismului promovat în literatură și filme. Standardele și așteptările impuse de societatea laicizată a timpului nu corespund cu cele pretinse de Dumnezeu. O familie poate gusta fericirea (efemeră și limitată) într-o viață de om, dar va fi mereu cu gândul dincolo, spre fericirea eternă. Atunci condiția de persoană căsătorită va fi doar o amintire (dacă acolo vom opera cu amintiri?!), iar identificarea noastră cu Hristos va fi totală.

Biblia și calamitățile

luni, 20 iunie, 2011

David Pawson începe să fie tot mai cunoscut în România. Grație Societății Biblice (cu sediul în Oradea), anul acesta vom avea în românește mai toate cărțile autorului. Desigur, unele dintre ele nu au o întindere impresionantă, fiind mai degrabă predici transcrise și editate mai apoi. Altele însă sunt adevărate trate teologice, cu miez și greutate.

De ce îngăduie Dumnezeu dezastrele naturale? este doar una dintre acestea. Iată-ne față în față cu o temă intens dezbătută. Fiecare calamitate reactivează întrebări mai vechi, inventează unele mai noi și încearcă să explice lucrurile. Trăim parcă o teodicee fără sfârșit. Oamenii sunt din ce în ce mai dezorientați și gata să îmbrățișeze aproape orice teorie. Și totuși, oare Biblia nu are nimic de spus?! Ba da. Pawson face dovada acestei realități cu măestrie. Timpurile biblice au fost și ele martore unor calamități naturale care toate au venit prin voia permisivă a lui Dumnezeu. Să se fi schimbat oare lucrurile astăzi? Desigur că nu.

Așadar, teza de la care apleacă autorul este următoarea: orice dezastru natural confirmă existența și profidența lui Dumnezeu. Mintea se va măcina mereu cu tot felul de explicații, iar rezultatele vor fi mereu nemulțumitoare. Orice teorie obținută pe cale logică nu mulțumește, pentru că dezastrele trec dincolo de această graniță. Este nevoie de credință, de acea credință care merge pe mâna lui Dumnezeu chiar și atunci când doare. Pe de altă parte autorul afirmă că merităm dezastrele. Purtători de păcat adamic oamenii resping în majoritatea lor mântuirea lui Dumnezeu. Față în față cu această realitate, cum ar trebui să se comporte Dumnezeu?! Am crede că este naiv și neputincios dacă nu ar vorbi în mod recurent prin tot soiul de calamități…

Realismul cu are autorul tratează tema s-ar putea să fie șocant pentru unii cititori. El însă pledează pentru onestitate și bun simț. Plecând de la dezastre concrete (11 septembrie 2001 și tsunami-ul), ni se elaborează o doctrină biblică a suferinței. Deși punctual dezastrele nu pot fi explicate pe cale logică, ele trebuie evaluate în lumina planului etern al lui Dumnezeu. Ele reprezintă unul dintre modurile pe care Cel Preaînalt de a acționa. Până la judecata finală, Stăpânul își rezervă dreptul de a ne pedepsi și de a-Și arăta supremația în raport cu creația Lui.

Cu toate acestea, copiii lui Dumnezeu nu trebuie să se teamă. Dezastrele pot să producă doar moarte fizică, iar moartea fizică este doar o trecere înspre Împărăția Cerurilor. Dacă Dumnezeu alege ca aleșii lui să plece de aici în astfel de contexte, nu ar trebui să ne impacientăm. Trebuie doar să rămânem lângă El în fiecare zi și în orice ipostază.

Numărătoarea inversă

miercuri, 8 iunie, 2011

Kerry & Chris Shook ne propun să întoarcem clepsidra. Dacă în urma unui diagnostic terminal orice om își schimbă radical gândirea și trăirea, de ce nu am face-o fără boală. Chiar așa! Ideea mi s-a părut genială. Cei doi scriitori pornesc cronometrul ultimelor 30 de zile.

Dacă mai ai doar o lună de trăit se numește cartea publicată la editura Scriptum (Oradea, 2011). Prefațată de Rick Warren, această numărătoare inversă face bine oricui. Prinși în malaxorul vieții de zi cu zi, angrenați în proiecte de tot felul, nu mai avem parcă forța de a ne opri în loc. Ne învârtim bezmetic în jurul micilor interese, lăsând ca viața să treacă pe lângă noi. Ceea ce ne propun autorii aici este să conștientizăm valoarea ficărei zile și să o trăim la înălțime. Viața este un dar de la Dumnezeu, nu putem face orice cu ea.

Pentru a finaliza bine călătoria, ni se recomandă să luăm notă de trei probe. Conștienți sau nu, toți suntem puși în fața acestor examene. Primul dintre ele este examenul influenței asupra celorlalți. Indiferent de mediul în care ne învârtim suntem responsabili de relațiile noastre. Pe marea întinsă a relațiilor trebuie să ne situăm mereu corect. Este oare simplu?! Mă tem că nu. Autorii nu sunt străini de subtilitățile și complexitatea situației în care ne aflăm. Ființă socială, omul este mereu expus greșelii de tot felul. Spiritul dominator sau cel servil sunt doar două dintre pericole.

Al doilea este examenul bogăției, sau a posesiunilor noastre în general. Predispoziția noastră firească față de posesiuni nu are de-a face cu valoarea acestora. Toți am văzut oameni în pragul sărăciei care se leagă puternic de puținul lor. A avea are o relație directă cu a fi. Lucrurile au stat în felul acesta de când e lumea. Virtutea care se cere aici este detașarea. Să ai ca și cum n-ai avea. Să trecem testul încrâncenării în raport cu micile noastre bogății pământești. Scriptura este plină de avertismente în această privință.

Al treilea este examenul ascultării, dar o ascultare înțeleasă în sens plenar. Este vorba de acea ascultare activă, împlinitoare, reerențioasă. Ni se propune acea ascultare de care Hristos a dat dovadă în raport cu Tatăl Ceresc. O ascultare-abandon în care voia Lui să primeze și planurile Lui să fie duse la îndeplinire. Fiecare zi reprezintă o nouă provocare, fiecare gând trebuie subordonat acestei ascultări. Dumnezeul nostru se așteaptă să trecem și această probă cu succes.

În fine, trebuie să mai spun că această carte e chiar relaxantă. A nu se citi prin relaxare inactivitatea suspectă a minții. Nu. Cartea îți pune mintea și inima la lucru, dar o face într-un mod curtenitor. Nu te agasează, nu te dădăcește. La finele perioadei respective (30 de zile) constați că ești mai înțelept și mai bucuros. Citind-o în fiecare zi permiți autorilor să pună încă o cărămidă la edificiul tău sufletesc.

În loc de încheiere vă ofer trei citate alese aproape întâmplător:

Ascultă de Dumnezeu căci El îți pune la dispoziție suficient timp cât să faci tot ce trebuie să faci, astăzi, și toată viața ta. El nu îi dă suficient timp să faci ceea ce cred alții că trebuie să faci. Pentru a afla dorina lui Dumnezeu cu privire la tine, trebuie să petreci timp cu El și să asculți ce-ți spune, după care să împlinești voia Lui.

Noi nu decidem datele de pe piatra noastră funerară. Viața noastră se află în mâinile Sale. Există însă un lucru asupra căruia deținem control într-o foarte mare măsură. Noi decidem cum vom trăi liniuța de unire.

Cât de minunat ar fi să-ți trăiești viața în așa fel încât să nu fie nevoie să schimbi nimic atunci când afli că mai ai doar o lună de trăit!

Antropologia începuturilor

luni, 6 iunie, 2011

Henri Blocher este unul dintre cei mai bine cotați teologi protestanți din Franța. Biblist și dogmatician, Blocher a atacat subiecte dintre cele mai diverse, dar de fiecare dată a făcut-o magistral. Lucrările cu caracter exegetic se îmbină armonios cu cele de cristologie, soteriologie sau hamartologie. Făcând dovada unei erudiții sclipitoare, autorul a reușit mereu să surprindă și să deschidă noi orizonturi cititorului.

Lucrarea publicată de editura Logos (Cluj) și intitulată Revelația originilor nu face nici ea excepție. Scrisă sub forma unui comentariu la Genesa, cartea se oprește în definitiv la primele trei capitole. Preluând parcă o uzanță patristică, autorul încearcă să dezlege tainele începuturilor. Universul cu toată întinderea și complexitatea lui este evaluat în cheie antropologică, am putea spune. Întreg volumul gravitează ideatic în jurul omului. Creat de  Dumnezeu ca ființă liberă, acesta acționează într-o manieră specifică și suportă apoi consecințele propriilor alegeri.

Cele șase zile ale creației sunt interpretate de Blocher într-o manieră simbolică (framework interpretation), opunându-se interpretării literale. Fie că suntem sau nu de acord cu premisa de la care pleacă dezbaterea este covârștitoare. Creația este văzută prin cele trei paradigme: ființa, ordina și viața. Apoi, așezarea omului în mijlocul lumii create, în inocența lui primară este văzută într-o manieră holistică. Subtilitățile referitoare la chipul lui Dumnezeu în om sunt expuse extrem de laborios. Când vine vorba de crearea femeii, autorul construiește o întreagă teologie a vieții conjugale, punându-i pe cei doi față în față (așa cum etimologia ne invită s-o facem).

Legământul și călcarea lui (prin Cădere) sunt privite și ele cu toată gravitatea. Ceea ce s-a întâmplat atunci și acolo continuă să aibă repercursiuni acum și aici. Păcatul este prezentat în complexitatea și grozăvia lui, iar pedeapsa în justețea ei nemijlocită. Și totuși Blocher este onest până la capăt. Demersul lui accentuează harul lui Dumnezeu pentru primii oameni, cu o analiză minuțioasă pe destinul lui Cain. Deși mâhnit din cauza îndoielii și a poftei nestăpânite, Dumnezeu continuă să caute omul și să-l salveze. Făgăduința mântuirii este o temă atât de prezentă în prima carte a Bibliei încât oricine o poate observa.

Volumul se încheie cu un apendice consistent privitor la vârsta universului. Autorul ia în discuție diversele teorii, apoi încearcă să așeze lucrurile pe un făgaș sigur. Spre deosebire de alte comentarii stufoase, acesta e plin de viață. Fiecare pagină dezvăluie parcă o gândire pură dublată de o acribie exemplară. Este o filozofare fericită pe marginea începuturilor. Un deliciu teologic, o lectură de zile mari. Dar, să fim bine înțeleși, nu e o carte adresată doar specialiștilor. O recomand cu încredere oricărui cititor onest al Sfintei Scripturi.

Romanța gândirii occidentale

miercuri, 1 iunie, 2011

În nici 300 de pagini, Jean Brun (1919-1994) reușește să jaloneze 25 de secole de gândire occidentală. Rar mi-a fost dat să văd o asemenea forță de sinteză. Conceptele sunt prezentate cu minimum de cuvinte, concizia fiind cuvântul de ordine. Întreaga țesătură a gândirii este prinsă în carte cu precizie și șarm. Lucrarea cu pricina se numește Europa filosofică și a apărut în 2002 la editura Pandora M.

Profesor de filozofie o viață întreagă, Jean Brun a fost un captiv al ideilor. Erudiția vastă și inteligența ascuțită l-au ajutat să pătrundă în tainele conceptelor celor mai complicate. Solitar, filozoful a făcut din propria-i vocație un apostolat. De-a lungul carierei s-a specializat cu precădere în filozofia greacă (Aristotel înseosebi), dar a manifestat aceeași pasiune și pentru Kierkegaard. În ultimii ani s-a lăsat sedus de filozofia creștină, un domeniu ce devenise tot mai proeminent în Franța.

În cele ce urmează vom proceda după următorul plan. Mai întâi un fragment despre esența creștinismului. Apoi, cu bucurie, câteva dintre etichetele puse de autor pe anumite perioade și concepte. Intervențiile mele vor fi limitate pentru a-l lăsa pe Jean Brun să vorbească…

Creștinismul nu este o filosofie, însă numeroase filosofii s-au situat prin raportare la el, fie pentru a-l denunța, fie pentru a-l anexa. Este imposibil să vorbim despre mesajul creștinismului, pentru că el este cel care ne vorbește; a ține disertații asupra lui înseamnă implicit a ne substitui lui și a uita să îl ascultăm. Însă nici nu putem afirma ce este creștinismul fără a-l preschimba de îndată în contrariul său, reducându-l la un sistem, la o morală, la un fenomen socio-cultural sau la un moment istoric, căruia vom consimți să îi recunoaștem importanța, fie pentru a adăuga faptul că acest moment este depășit, fie pentru a întreprinde o reactualizare a sa, modelându-l după gusturile vremurilor noastre. (…)

A sistematiza, a conceptualiza, a istoriciza, a fenomenologiza, a sociologiza sau a dialectiza creștinismul – toate revin la a-l schimba pe acesta din urmă mai întâi în contrariul său, pentru ai chestiona mai apoi esența. Creștinismului nu este nici demonstrat, nici respins, pentru că el nu este o religie suplimentară, nici o filosofie printre altele și, cu atât mai puțin, Filosofia absolută. El nu este nici un ism oarecare, nici un corp de doctrin sau de dogme care ar constitui o teologie ce ar putea fi predată precum matematica. A-L situa pe Dumnezeu în vârful piramidei ființelor înseamnă a-L reifica; a face din Hristos propagatorul unei doctrine înseamnă a-L crucifica a doua oară.

Și totuși, creștinismul ne vorbește și ne incită să vorbim; întâi de toate, ne determină să îi vorbim lui, pentru a-i asculta răspunsurile, iar mai apoi să vorbim despre el, pentru a-l regăsi pe celălalt pe căile pe care am putea fi nu numai alături de el, ci mai ales cu el.

Despre Evul Mediu citim:

Evul Mediu a făcut eforturi să escaladeze Scara lui Iacov, să ne deschidă Poarta și să ne arate Calea; el și-a propus să aducă în fața ochilor npștri oglinda lumii și pe cea a sufletului, dorind chiar să treacă dincolo de această oglindă pentru a accede la acel ceva din care proveneau imaginea și modelul său.

În zorii modernității lucrurile se schimbă:

Cu Descartes, Adevărul coboară din Cer, pentru a veni să locuiască pe pământ, însă el nu își pierdea originea sa esențială care îl leagă de Cer. Descartes începe prin a spune NU întregii moșteniri intelectuale și nu vrea nici măcar să știe dacă au existat oameni înaintea lui; întorcând spatele oricărei tradiții, nu citează aproape niciodată pe nimeni.

Nuanțele nu întârzie să apară, partizanismul începe să se contureze tot mai abitir.

Marea Carte a Lumii este citită de către Leibniz de o manieră total nouă, în sensul că, în loc să plaseze finitul în sânul infinitului, Leibniz plasează infinitul în sânul finitului; altfel spus el nu vede în lume nici un sistem, nici o istorie, ci o armonie.

După Cartea Lumii se deschide Cartea Omului, după cum o numește Brun.

Fiii lui Adam doresc să descopere secretul Transistoricului fondator al Istoriei, ei vor să sădească ei înșiși Arborele Cunoașterii și Arborele Vieții. De aceea, în loc să analizeze, postkantienii se mulțumesc foarte adesea să vorbească sau să povestească, mai precis să țină discursuri somptuoase.

Când cele două cărți – a Lumii și a Omului – se închid oarecum, se deschide o alta: Cartea Non-Sensului.

Dacă îi lăsăm de-o parte pe Bergson, Bondel, Husserl și Freud, care aparțin cel puțin în parte secolului al XX-lea, am putea spune că secolul al XX-lea este parcurs de două linii de forță care merg în direcții opuse, însă care se pun în valoare reciproc. Prima, rezultată din pozitivism și din marxism, afirmă că, în afara unei științe unitare, care înglobează științele naturii și științele omului, inclusiv politica, nu există decât metafizici sau ideologii parazitare și alienante, la disoluția cărora este necesar să contribuim. Cea de a doua linie de forță, rezultată dintr-un nietzscheanism superficial înțeles, pretinde, dimpotrivă, că nu există adevăr și că totul este permis, pentru că existența nu este decât un joc și un dans fără sfârșit.

Or, aceste două linii de forță au o origine comună: denunțarea oricărei transcendențe și a oricărei sacralități. Aceste pretinse demistificări ale Adevărului, Binelui, Frumosului și ale contrariilor lor sunt susținute de către sociologisme care întronează noțiunea de fapt social și fac din societate generatoarea perpetuă a datoriei.

Mă opresc aici deocamdată. Îmi ridic pălăria în fața lucidității acestui om a căror scrieri m-au cucerit. Dacă ar fi să luăm în discuție doar ultimul citat, despre postmodernitatea noastră năucă… Cred că o pătrundere a sensurilor, o desfășurare a conceptelor amintite ne-ar ajuta să înțelegem mai bine lumea în care trăim. În felul acesta am fi mai pricepuți în a oferi sugesti și a încerca s-o vindecăm.

Pentru o delectare completă vă recomand întreg volumul. Îl veți privi cu o oarecare neîncredere la început (așa am făcut și eu), apoi veți fi ispitiți să-l acuzați pe autor de infatuare (și eu am fost ispitit s-o fac), dar după ce veți lectura materialul va fi altceva.