Arhiva categoriei «Recenzii»

« Pagina anterioară

Pentru o cultură iudeo-creștină

marți, 31 ianuarie, 2012

C. T. Popescu spunea într-un interviu că dispare un act cultural: recititul. Avalanșa de informații ne sufocă în bună măsură, iar tihna lecturii a doua devine un lux. Dacă nici măcar nu se citește, re-cititul devine aproape o iluzie. Și totuși, există cărți traduse în românește care merită revăzute din când în când. Mă refer aici la colecția de eseuri în onoarea lui Carl F. H. Henry, editate de D. A. Carson și John D. Woodbridge, și intitulată Dumnezeu și cultura (Cartea Creștină, Oradea, 2006).

Însumând aproximativ 20 de eseuri teologice de înaltă ținută, lucrarea mi-a atras atenția încă de la apariție. După o lectură rapidă, mi-am luat timp s-o adulmec din nou. Savorea dezbaterii derivă din curajul cu care sunt atacate subiectele. De la implicarea creștinilor în politică și până la provocările bioeticii, eseiști precum Vanhoozer, Bromeley, Priest, Heard jr., Mavrodes, Spitz, Smith, Johnson și alții, ne introduc în zone de mare interes. Cu acribie și coerență, suntem invitați la o călătorie fascinantă și plină de învățăminte.

Interesant este că, indiferent de subiect, autorii ne conving de biblicitatea demersului. Despre fiecare noutate culturală, socială sau politică scrie într-un fel în Biblie. Nu suntem lăsați descoperiți în fața ineditului. O reîntoarcere la revelația scrisă poate să fie definitorie pentru luarea noastră de poziție. Apoi, față de cel mai insignifiant detaliu al vieții se pot formula adevăruri dogmatice. Necăzând într-un dogmatism rece, auster, creștinul își poate întemeia crezul în cuvinte potrivite. Nimic nu are voie să ne ia prin surprindere. Promovarea valorilor iudeo-creștine trebuie făcută în mijlocul ateismului și agnosticismului contemporan. Retragerea este păguboasă și generează frustrări.

Cred că fiecare slujitor evanghelic ar trebui să lectureze măcar o dată cartea. Desigur, recomandarea este valabilă pentru oricine dorește mai mult decât ce primește la biserică. Dar pentru slujitori este aproape o necesitate. Eseu după eseu, ești confruntat cu realități cotidiene la care ai meditat cândva, dar ți-a lipsit călăuza pe măsură. Noi orizonturi se deschid, vechi dileme se rezolvă. O carte mare și provocatoare. (Re)lectură plăcută!

Etichete:, , , , ,
Categoria: Recenzii | 1 comentariu »

Suferința și provocările ei

vineri, 30 decembrie, 2011

Dificilă și rezistentă la orice formă de analiză, suferința umană este o temă cu adevărat curajoasă. Să o explici, apoi să o pui în diferite categorii, iată un demers temerar, oricine l-ar face. De data aceasta ne oprim la Fernando Escalante Gonzalbo, un prolific universitar din Texas. Filozof și teolog, cercetător cu notorietate pe plan mondial, Gonzalbo pendulează ilustru între America și Spania. Lucrările sale sunt traduse în limbi de circulație internațională iar prezența lui este mult apreciată în mediu academic pretudindeni.

Lucrarea ce ne reține atenția este In the Eyes of God: A Study on the Culture of Suffering (trad. din spaniolă de Jessica C. Locke, Texas Press, 2006). Potrivit autorului, suferința ne menține în atenția specială a lui Dumnezeu. Scriptura încurajează această optică, iar personajele ei o confirmă. Tristețea inimii contribuie la maleabilitatea ei, făcând-o mai disponibilă. Vremurile bune produc letargie și scad sensibilitatea în plan spiritual. Astfel, acceptată în providența ei, suferința umană este un bisturiu cu care Marele Medic ne tămăduiește. Niciodată un scop în sine, ea este întotdeauna un mijloc spre acea prefacere a inimii.

Recomand o ediție românescă a acestei cărți (preferabil la prima mână – adică direct din spaniolă). Demult nu am citit o lucrare așa de bine articulată pe un subiect atât de delicat. Încă odată mi s-a confirmat că se poate să fi și profund și echilibrat în același timp. Toată aprecierea!

Etichete:, ,
Categoria: Recenzii | Niciun comentariu »

Balsam pentru rănile sufletului

luni, 19 decembrie, 2011

Erwin W. Lutzer este unul dintre autorii mei preferați. Când vine vorba de cărți devoționale scrise bine, numele lui îmi vine în minte invariabil. Uneori îl recomand și altor apropiați. Editura Casa Cărții (Oradea) are meritul de-a ne oferi mai toată opera lui, într-un fel de serie de autor. Aprecieri sincere pentru efortul editorial și spor la treabă în continuare.

Lucrarea de față – Cum să-ți depășești trecutul - radiografiază ființa umană pe mai multe planuri. Pe de o parte avem problema vinovăției. Ce facem cu povara istovitoare a propriei culpabilități, iată o provocare mereu actuală. Avem tendința de a o inhiba, de a o trata prin terapii îndoielnice. Ca și cum nu ar fi suficient, la vina personală se adaugă ofensele aduse de ceilalți. Răul relațional este văzut ca cea mai usturătoare formă de rău, mult mai nociv decât criza economică sau alte neajunsuri. Cum reușim să aplanăm conflictele, cum reușim să dăm drumul datornicilor noștrii (precum în pildă)?! Iată provocări cărora – cu acribie și fler – Lutzer încearcă să răspundă.

Miza întregii cărți este iertarea. Deși ocolită sau mereu amânată, ea este leacul rănilor sufletești. Ofensatorul s-ar putea să nu se pocăiască niciodată, dar ofensatul este liber. Iertarea din inimă, o iertare gratuită pentru cine o acceptă și costisitoare pentru cel care o dă, aduce după sine o eliberare unică. Sufletul nostru este făcut să trăiască în libertate, iar această libertate este și relațională. Rănile adânci ale vieții sunt oportunități prin care Dumnezeu ne modelează. Acționând pătimaș frângem acea lucrare specială a Duhului în viețile noastre.

În concluzie, redau mai jos îndemnurile pe care autorul le inserează la finele fiecărui capitol. Pentru înțelegerea deplină a lor trebuie citită întreaga carte dar, până una alta, ele pot constitui și așa argumentul unei viitoare lecturi.

  • Petrece fără grabă o oră cântând imnuri de laudă lui Dumnezeu și recitind promisiunile Scripturii. Adu-ți aminte că încrederea în bunătatea pe care Dumnezeu o are pentru tine este esențială dacă vrei să conviețuiești cu trecutul tău dureros.
  • Așteaptă în tăcere în prezența lui Dumnezeu o oră întreagă, invitându-L pe Duhul Sfânt să-ți cerceteze inima și să aducă la suprafață acele probleme care necesită o confruntare în timpul vieții tale. Scrie pe o bucată de hârtie problemele pe care știi că trebuie să le rezolvi în prezența lui Dumnezeu.
  • Mulțumește-I lui Dumnezeu că a murit pentru cei mai mari păcătoși; da, chiar și pentru criminali. Primește curăția și iertarea promise acelora care își pun credința în El. Memorează Psalmul 32 scris de David după ce a fost iertat de adulterul și de crima comise. Stai în rugăciune până conștiința îți este curățată de Dumnezeu. Roagă-L pe Dumnezeu să îți arate pașii pe care să-i faci înspre cei cu care ar trebui să cauți să te împaci.
  • Roagă-te să găsești o persoană căreia să-i poți spune despre dependența, cineva care să-ți respecte confidențialitatea, să te accepte în ciuda secretului tău și să se întâlnească cu tine pentru rugăciune și pentru sfătuire. Nu renunța să cauți persoana. Când latura ta întunecată e expusă la lumină, dependența ta își pierde puterea.
  • Pe măsură ce împărtășești trecutul unui consilier, permite speranței în viitor să-ți motiveze credincioșia prezentă. Amintește-ți că vei fi răsplătit dacă suferi cum trebuie.
  • Ține o legătură strânsă cu persoana căreia îi dai socoteală de acțiunile tale. Durerea sincerității este mai bună decât durerea secretelor păstrate.
  • Acum este timpul: (1) să arzi punțile spre trecutul tău de faliment sexual; (2) să răspunzi de faptele tale cu seriozitate în fața mentorului tău spiritual; (3) să-L cauți cu pasiune pe Dumnezeu, având încredere că El va împlini nevoile care se ridică din adâncurile inimii omenești.
  • Într-un act de credință, alege să ierți persoana care te-a rănit cel mai adânc. Dă-I lui Dumnezeu resentimentele tale și dorința ta de a se face dreptate. În fine, alungă gândurile puternice care răsunau fără încetare în mintea ta ca un CD stricat.
  • Când crezi că ești atacat de Satana, folosește Scripturile împotriva lui, așa cum a făcut Hristos. Cu bucurie, afirmă triumful lui Hristos asupra celui rău.
  • Combină o rugăciune formată din versete din Scriptură care să combine lauda cu supunerea și să invoce protecția împotriva celui rău. Roagă-te astfel, dăruind Cuvântul înapoi lui Dumnezeu, afirmând dorința ta de-a umbla în ascultare de voia lui Dumnezeu.
  • Încetează să mai faci orice păcat și să mai ai orice atitudine dintre cele pe care Dumnezeu ți le aduce în minte. Lasă că o asemenea afirmare să devină parte a umblării tale zilnice cu Dumnezeu.

Etichete:, ,
Categoria: Recenzii | 4 comentarii »

Pledoarie pentru neprihănire

marți, 20 septembrie, 2011

Predicator îndrăgit, scriitor captivant și mare iubitor de adevăr, David Pawson începe să fie cunoscut și publicului român. Lucrarea prezentată aici, Dumnezeul neprihănirii și evanghelia neprihănirii, este prima apariție editorială (Societatea Biblică, Oradea). Original încă de la prima pagină, autorul nu se dezice nici de această dată. Aceia care au deja lecturi prealabile sau l-au auzit în vreo conferință sunt deja familiarizați cât de cât. Nu e prea confortabil să recitești Ioan 3.16 într-o abordare mai neobișnuită. Apoi, nu e comod să analizezi modul în care apostolii predicau despre mânia și judecata lui Dumnezeu. Cititorul este pus într-o mică încurcătură. Fie Biserica Primară nu a avut cele mai bune metode (deși rezultatele au fost impresionante); fie modernitatea noastră evanghelică are nevoie de aer proaspăt.

Paginile cărții – nu atât de numeroase în raport cu grandoarea temei – reprezintă o pledoarie pentru neprihănire. Înțeleasă prin cele două faze ale ei – imputarea și realizarea – neprihănirea este centrul teologiei mântuirii. Cum nu poate exista mântuire fără Mântuitor, la fel nu poate exista o viață de credință fără neprihănire. Ea este mai mult decât un simplu concept, mai mult decât o emoție de moment. Întreaga Scriptură ne descrie neprihănirea lui Dumnezeu, o neprihănire care ni se oferă și nouă prin credință. Faptele n-o pot niciodată confecționa, de aceea orice tentativă umană sfârșește prost.

Pretextul de la care pleacă autorul este evanghelizarea. Folosind un ton intransigent, Pawson pune în cântar modul în care oamenii nemântuiți sunt invitați la Hristos. Într-o epocă în care eforturile misionare sunt fără precedent, asistăm pe de altă parte la golirea bisericilor din Europa. Undeva trebuie găsită cauza acestui paradox. Situația nu este întâmplătoare, doar că trebuie studiată cu grijă. În felul acesta se ajunge la sursa problemei: accentuarea exclusivă a dragostei divine.

Această viziune reducționistă aduce mari prejudicii învățăturii despre neprihănire. Autorul nu se sfiește să afirme că perioada modernă și contemporană este cea mai vinovată. Tot mai mulți predicatori – unii extrem de populari – proclamă în moduri diferite același lucru: Isus te iubește și cam asta e tot. Să fie acesta și mesajul Scripturii? Nu suntem prea selectivi când vedem peste tot doar dragostea Domnului în timp ce păcătoșenia noastră rămâne neatinsă? Pawson încearcă să răspundă la aceste întrebări pe care mulți dintre noi le punem cu jumătate de gură. Multe dintre amănuntele oferite de el probabil că le-am intuit, dar cineva trebuia să le afirme. Documentat și profetic pe alocuri, autorul ne invită la o radiografiere a mesajului ce-l proclamăm celor nemântuiți.

Cel puțin trei implicații pot fi observate aici. Prima ține de o exegeză defectuoasă. Textele biblice care descriu dragostea lui Dumnezeu sunt mult mai rare decât ne-ar place să fie, iar atunci când privim contextul ne dăm seama că se referă la cei deja mântuiți. A doua se referă la o doctrină trunchiată. Teismul este compromis dacă îl reduce pe Dumnezeu la dimensiunea iubirii fără a arăta și sfințenia Lui. Majoritatea ocurențelor biblice scot în evidență mai degrabă natura perfectă a lui Dumnezeu, decât atitudinea Sa iubitoare. A treia conduce la o aplicație primejdioasă. Dacă dragostea divină este totul atunci cataclismele și bolile nu pot fi explicate rezonabil. Mai mult, dacă Isus îi iubește necondiționat pe păcătoși, aproape că nici nu ar mai trebui să-și plângă păcatele. Se ajunge astfel la o viziune păgubos de libertină și care-i împiedică pe oameni să ajungă la adevărata mântuire.

Care să fie ieșirea din acest impas? Dogmatic, ar trebui să rescriem doctrina teistă în spiritul Bibliei. Dumnezeul Scripturii este uneori atât de diferit de Cel pe care-L prezentăm noi. Singura scăpare a oricărui păcătos este confruntarea directă cu starea în care se află și în același timp cu sfințenia lui Dumnezeu. Abia aici intervine puterea iertării și căpătarea neprihănirii. Experențial, ar trebui să arătăm oamenilor că faptele bune nu pot niciodată înlocui trăirea în păcat. A hrăni o astfel de iluzie înseamnă a-ți rata ținta și a-ți compromite veșnicia. Sângele lui Hristos este singura soluție la problema păcatului, orice altă variantă însemnând eșec și frustrare.

În fine, o scurtă notă hermeneutică. E bine să vă așteptați la interpretări mai puțin obișnuite asupra unor texte obișnuite. Dar aici este – în parte – deliciul lecturii. Suntem adesea invitați să facem apel la Scriptură și să avem ochiul critic deschis. Pentru bunul simț și acribia cu care au fost scrise rândurile ce urmează merită să ne aventurăm. Vom sfârși prin a fi mai înțelepți și mai biblici în multe privințe. Ne vom defini mai bine convingerile, iar apoi le vom transmite cu mai multă acuratețe celor din jurul nostru.

Etichete:, , ,
Categoria: Recenzii | 2 comentarii »

Nucleul Evangheliei

marți, 13 septembrie, 2011

Creștinismul are o dinamică impresionantă. Tocmai de aceea unii au început să vorbească despre creștinisme, cu referire la diferite tradiții hermeneutice și dogmatice. Neoprotestantismul este și el o ramură însemnată a mișcării creștine. Cu rădăcini adânci în spiritul protestantismului clasic, el a cultivat încă de la începuturi un atașament aparte față de Biblie și față de experiența personală. În acest cadru, anumite pasaje – în special noutestamentale – au prevalat în predicare și consiliere. Crezând în convertire, evanghelicii și-au ales anumite versete din Scriptură care să expună pe scurt întreaga doctrină. Dintre acestea unul a devenit, de-a lungul timpului, extrem de îndrăgit. Este vorba, fără îndoială, de Ioan 3.16. Supranumit versetul de aur al Bibliei, folosit abundent în mesaje de evanghelizare sau pliante pentru cei necredicioși, acesta s-a bucurat de o receptare specială.

Ei bine, ceea ce avem în față este o lucrare intitulată în mod interogativ: Este Ioan 3.16 nucleul Evangheliei? (Societatea Biblică Română, Oradea). David Pawson ne invită la o dezbatere obiectivă asupra versetului de aur. Punctul său de plecare este derapajul hermeneutic de care ne facem vinovați de un secol încoace. Fără să ne dăm seama, am aplicat pasajului din Ioan 3.16 o interpretare reducționistă. Am redus întreaga Veste Bună ce-o prezentăm oamenilor la un singur pasaj scripturistic. Ca să putem face asta l-am scos din context și am rezumat totul la dragostea lui Dumnezeu. Am uitat parcă de dreptatea și cerințele Lui pentru oameni, de rigoarea cu care trebuie să ne trăim viața aici pentru a fi pregătiți pentru cer.

Sistematic vorbind, paginile ce urmează atrag atenția asupra câtorva domenii, după cum urmează:

În primul rând, cartea atrage atenția asupra subiectivismului. A vedea acolo doar partea cea mai convenabilă a doctrinei, anume că Dumnezeu Și-a arătat iubirea față de noi prin jertfa Fiului Său, este primejdios. Este ca și cum ne luăm partea cea mai ușoară și care nu ne implică în nici un fel. Răsturnăm asupra Lui întreaga responsabilitate, iar pe noi ne exonerăm. Nu așa a conceput Dumnezeu lucrurile. El, într-adevăr, Și-a dat Fiul să moară o singură dată, iar jertfa Lui este suficientă. Pe de altă parte, noi trebuie să credem în El cu toată ființa, pentru ca abia apoi să ne putem bucura de mântuire eternă. Responsabilitatea alegerii noastre este evidentă în Cuvântul lui Dumnezeu.

În al doilea rând, cartea atrage atenția asupra exegezei. Pasajul nu este în clasa celor cu grad ridicat de dificultate. Sunt pasaje în Scriptură cu mult multe dileme hermeneutice decât Ioan 3.16. Dar, cu toate acestea, o exegeză elementară îl conduce pe David Pawson spre concluzii neașteptate. Ceea ce face el e la îndemâna oricărui inițiat în studiul limbilor clasice, doar că majoritatea parcă au ignorat metoda. Timpul verbului, forma substantivelor și nuanța prepoziției sunt doar câteva dintre elementele pe care autorul le analizează, într-un demers admirabil. Avem, așadar, o exegeză onestă, fără nici o tentativă de face textul să spună ce vrem noi. Scriptura este văzută ca autoritatea normativă, pe care trebuie s-o lăsăm să vorbească.

În al treilea rând, cartea atrage atenția asupra evanghelizării. O înțelegerere corectă din punct de vedere hermeneutic va conduce la o doctrină justă, care se va regăsi într-o aplicație potrivită. De îndată ce versetul de aur al Bibliei este înțeles în termeni optimi, aplicația lui predicatorială va fi net superioară. În loc de a forța conceptul de dragoste necondiționată, evanghelistul va putea transmite un mesaj mult mai adecvat. Realitatea păcatului și a vinovăției nu se diminuează cu nimic, ba dimpotrivă este adusă mai mult în discuție. Astfel, nevoia de mântuire este cu atât mai acută cu cât depravarea este resimțită mai profund. Doctrina Scripturii privitoare la evanghelizare nu ocolește niciodată realitatea răului și a răzvrătirii umane.

În al patrulea rând, cartea atrage atenția asupra devoțiunii. Departe de a fi un tratat rece și distant, lucrarea este mai degrabă curtenitoare. O receptare justă a pasajului oferă binecuvântări speciale în plan devoțional. Dacă îl înțelegem în contextul său imediat, profunzimea închinării noastre crește. Când realizăm pericolul spiritual în care se află omenirea (comparată cu șerpii din pustie), putem mult mai bine să apreciem soluția lui Dumnezeu. Moartea spirituală este ambianța lumii în care trăim, iar acest lucru va ținea până la sfârșitul veacurilor. Nimic nu modifică acest cadru, nici măcar Dumnezeu n-o face. El face însă altceva. El L-a dat la moarte pe Fiul Său pentru a ne ispăși, iar de la noi se așteaptă să privim la El. Acceptând această realitate, devoțiunea personală și publică devine mult mai consistentă.

Deși rândurile cărții de față vor clătina într-o bună măsură înțelegerea populară asupra mult iubitului Ioan 3.16, vă sugerez să nu abandonați lectura. A avea parte de acea cădere fertilă pe gânduri este un mare câștig. Autorul nu încearcă să schimbe nimic în ceea ce privește doctrina mântuirii, ci doar s-o așeze pe temelii trainice. Încearcă să ofere o viziune realistă și îndestulătoare asupra marelui har ce ne vine prin Hristos. Cu convingerea că a reușit în bună masură să o facă, vă invităm să explorați materialul cu atenție și sinceritate.

Etichete:, ,
Categoria: Recenzii | Niciun comentariu »

Creștinismul și paradigmele sale

marți, 6 septembrie, 2011

Este imposibil să vorbim despre mesajul creștinismului, pentru că el este cel care ne vorbește; a ține dizertații asupra lui înseamnă implicit a ne substitui lui și a uita să îl ascultăm – spunea Jean Brun. Și totuși, David Pawson se încumetă să-i pătrundă înțelesurile. Milenar și adesea imprevizibil, creștinismul a provocat cele mai ascuțite minți ale istoriei. Despre esența și istoria lui s-a scris în fel și chip, mai mult sau mai puțin avizat.

Lucrarea Creștinismul pe înțelesul tuturor izbutește să descrie mișcarea creștină în firbra ei intimă. Argumentate, logice și adesea surprinzătoare, paginile ce vor urma conțin o sinteză fericită a peste douăzeci de secole de istorie. Cu toate acestea referirile la istorie sunt strict utilitare, accentul căzând în altă parte. Suntem conduși spre ideea unicității creștinismului, iar această unicitate este dată de caracterul său revelațional. Spre deosebire de celelalte religii, mișcarea creștină nu este nici pe departe o plăsmuire a omului pe fondul unei nevoi metafizice, ea este revelația Trinității, ajunsă până la noi prin Hristos.

O prealabilă avizare este, cred, binevenită. După cum se va observa, această carte nu este încă o lucrare pe o temă comună. Vom întâlni în ea afirmații bine argumentate scriptural, dar și corecții necesare. Ne vor fi semnalate riscuri hermeneutice subtile, dar și tentațiile superficialității. Deci, în ce sens lucrarea de față este mai mult decât?

În primul rând, este mai mult decât o interogație privitoare la existența lui Dumnezeu. A te întreba sau a-i întreba pe alții referitor la Dumnezeu nu este decât primul pas. Urmează apoi răspunsul, iar răspunsul – oricare ar fi el – te angajează în mod plenar. Deși întreaga teologie creștină se clădește pe o doctrină sănătoasă despre Dumnezeu, ea trebuie să treacă dincolo. Cunoașterea de dragul cunoașterii este idolatrie, pe când a rezona cu Dumnezeul creator este cu totul altceva. El este deopotrivă Alfa și Omega (Începutul și Sfârșitul), iar totul se ține prin El. În relația cu omul El este dragostea adevărată, exprimată în cel mai înalt grad prin întruprea lui Hristos. Identitatea Lui nu poate fi pusă la îndoială când te uiți în Scriptură, iar acceptarea Lui înseamnă de fapt totul.

În al doilea rând, este mai mult decât o retrospectivă asupra istoriei Bisericii. Analiza începe încă înainte de darea Legii, de la primitivii care credeau intuitiv într-un zeu unic și suveran. Apoi întreaga istorie este văzută ca o încercare – reușită sau nu – de a exprima revelația în termeni potriviți. Biserica lui Hristos pășește cu deminate peste timp deoarece merge în biruința Lui. Ea reprezintă instituția cea mai puternică prinsă între cele două veniri a lui Hristos și care trebuie să-și facă datoria. Pawson citește cu un ochi destul de critic istoria creștinismului și nu face concesii de nici un fel. Intransigența se împletește în mod natural cu aprecierile. Veți găsi pasaje unde autorul este chiar exaltat în anumite privințe, dar și vădit îngrijorat în altele.

În al treilea rând, este mai mult decât o dogmatică abstractă. Doctrine precum teismul, cristologia, soteriologia, pneumatologia și altele sunt abordate dintr-o perspectivă experențială. Toate sunt puse în legătură nemijlocită cu omul, toate conduc spre o decizie. Autorul nu se reține în a aborda și chestiuni escatologice. O face cu aceeași claritate și într-un mod surprinzător de aplicativ. Faptul că trăim – de la Hristos încoace – vremurile din urmă ar trebui să ne pună serios pe gânduri. Ar trebui să nu avem așteptări irealiste de la veacul în care trăim, ci să ne îndreptăm ochii spre cel viitor. Oricât de tumultoase vor fi evenimentele sfârșitului, să nu pierdem din vedere esențialul: Hristos va domni pentru totdeauna.

În al patrulea rând, este mai mult decât o apologie a concepțiilor creștine. În fond, Pawson nu forțează decizia nimănui și nici nu-l încorsetează în vreun fel. El nu face altceva decât să afirme ce spune Scriptura și să arate că o trăire concretă cu Dumnezeu este posibilă. Argumentul suprem este inserat în ultimul capitol al cărții, asemenea unei pecetluiri. Tot ce afirmăm noi trebuie să se regăsească în revelația propozițională a lui Dumnezeu. Experiența noastră trebuie să fie doar o derivată a revelației divine și niciodată invers. Creștinismul este singura cale de mântuire nu pentru că o afirmăm aici și aiurea, ci pentru că se clădește pe lucrarea salvifică a lui Hristos.

Întreaga lucrare o putem pune sub semnul a două cuvinte: densitate și originalitate. Autorul nu irosește pagini întregi pentru a relua truisme plictisitoare; dar nici nu compilează facil. Îndrăzneț și în același timp extrem de personal, Pawson aduce principalele doctrine creștine aproape nu doar de minte, ci și de inimă. Tocmai de aceea o apropiere integrală, contemplativă chiar, este de dorit. Urmare a acestei apropieri mișcarea creștină ni se va părea mai logică și chiar mult mai curtenitoare.

Etichete:, ,
Categoria: Recenzii | Niciun comentariu »

Sfârșitul lumii și speranța noastră

marți, 30 august, 2011

Semnalez o nouă apariție David Pawson în românește (editura Societății Biblice). Trăind cu speranță se numește cartea. Avem aici transcrierea unei serii de predici despre vremea sfârșitului, o analiză interesantă și originală.

Doctrina despre sfârșitul lumii este omniprezentă, am putea spune. Indiferent de nivelul de informare sau de contextul de viață, omul se preocupă în bună măsură de subiect. Experiența joacă și ea un rol important în acest demers. Cum era de așteptat, teologia creștină alocă un spațiu clar definit acestei preocupări: escatologia. Cu referire la soarta finală a omului și a lumii, escatologia cunoaște o istorie tumultoasă. Fiecare generație de teologi a încercat să ofere răspunsuri coerente privitoare la punctul terminus al istoriei. Plecând de la premisa că Dumnezeu este Începutul și Sfârșitul, ei au încercat să dezlege misterul. De aici s-au născut o sumedenie de variante, iar cărțile Daniel și Apocalipsa au devenit texte indispensabile.

Nu doar teologia este implicată în această cercetare. Aproape toate domeniile științei au ceva de spus. Scenariile cu sfârșitul lumii au pătruns până și în zona cinematografiei, literaturii și a artelor plastice. Lumea modernă este asaltată cu tot felul de teorii, mai mult sau mai puțin documentate, iar acest fapt face căutarea mai acerbă. Pe fondul acesta nu poți să nu te întrebi asupra deznodământului. Există oare o învățătură normativă și mulțumitoare? Ei bine, David Pawson încearcă să ofere un răspuns pertinent în cartea de față.

Pornind de la Matei 24 și 25, autorul realizează o exegeză cu adevărat interesantă. Pasaje biblice predilecte în studiul sfârșitului, ele conțin principalele semne prezise de Mântuitorul. Înțelegerea corectă și atitudinea potrivită față de acestea reprezintă marea provocare. Războaiele, foametea și cutremurele sunt doar cele mai dramatice, dar nu singurele. Biserica va fi martora diminuării spiritualității, dar și a progresului Evangheliei până la marginile pământului. Orientul Mijlociu continuă și el să fie o priveliște escatologică mereu prezentă. Spectacolul cosmic final stă și el să înceapă, iar principalii săi protagoniști – soarele, luna și stelele – de asemenea.

Realismul paginilor ce urmează este fără echivoc. Pe de altă parte, acest realism este bine dozat cu speranță pentru cei credincioși. Deși sfârșitul lumii va avea loc după o succesiune de evenimente dramatice, soarta finală nu se consumă odată cu sfârșitul. Eternitatea va înghiți istoria, iar în acel context unii vor fi cu Dumnezeu, alții fără El. Tocmai de aceea Pawson vorbește despre actualitatea semnelor. Un eveniment de o asemenea grandoare nu se poate petrece pur și simplu. Tot ce spune Biblia se va împlini până la ultima iotă. Așa cum prin creație Dumnezeu a așezat oridinea în haos, la sfârșit va permite haosului să se reinstaleze. Aceasta nu înseamnă că El a pierdut controlul, ci doar că acționează într-o manieră unică.

Toate aceste semne vorbesc despre iminența parousiei. Chiar dacă nu se știe ziua și ceasul revenirii lui Hristos, evenimentul se va întâmpla fără dubii. Domnul Însuși a vorbit despre acest moment, iar detaliile sunt și ele importante. Este legitim, așadar, să credem că revenirea Lui poate avea loc oricând. Fiecare generație de credincioși au așteptat pe Hristos în timpul vieții lor. Această așteptare a energizat credința și a impulsionat evanghelizarea. Scopul Diavolului este să erodeze această convingere și să pună alte lucruri în locul ei. Dar, indiferent de ce crede majoritatea, pe baza Scripturii afirmăm și credem că a doua venire este iminentă. Mai mult, o așteptăm cu ardoare.

În fine, eternitatea presupune restaurarea finală. Veșnicia cu Dumnezeu nu se poate petrece pe un pământ pângărit de răul uman. Acesta va arde cu tot ce este pe el, dar lucrurile nu vor rămânea în această stare. Dumnezeu va crea un cer nou și un pământ nou; va fi ultima și deplina înnoire. Răscumpărații Domnului se vor bucura de acest cadru fără precedent, iar atmosfera descrisă în Apocalipsa va deveni o realitate. Istoria umană va lua sfârșit, iar ultima tușă pe tabloul lumii o va trage Dumnezeu. Tot ce va urma după aceea va fi diferit de ce a fost și va aduce aminte de prima grădină, de Eden. Credincioșii vor fi găzduiți în Raiul lui Dumnezeu, iar necredincioșii își vor primi răsplata. Nimic nu va mai putea modifica lucrurile.

Și totuși, cartea este scrisă cu multă speranță. Biblia ne încurajează și ne atenționează în același timp. Trebuie să avem o vigilență sporită, dar nici într-un caz să nu ne temem. Dacă suntem ai Domnului cu siguranță El va ține cont de ai Lui. De fapt, evenimentele sfârșitului sunt expuse în raport cu sfinții. Biserica lui Hristos va fi încercată, dar niciodată abandonată. Exsită un tezaur de speranță, o ancoră a sufletelor noastre. David Pawson ne oferă și de data aceasta motive să credem. Mai mult, ne oferă motive să-i încurajăm pe cei de lângă noi prin Cuvântul Domnului. Când cortina va cădea peste scena istoriei, adevărata istorie tocmai va începe. Să ne aflăm atunci de partea Biruitorului, să ne aflăm de partea lui Hristos.

Etichete:, , ,
Categoria: Recenzii | Niciun comentariu »

Rigorile mântuirii

joi, 25 august, 2011

Încă o carte semnată David Pawson. Publicată de Societatea Biblică din România, lucrarea lansează o întrebare provocatoare: Odată mântuit, pentru totdeauna mântuit? Cum răspund diferite confesiuni sau tradiții hermeneutice știm, dar oare ce spune Biblia despre subiect?!

Înțeleasă ca și salvare eternă, mântuirea este una dintre temele fundamentale ale Scripturii. Atât Vechiul cât și Noul Testament tratează acest subiect în multe feluri. Narativ, poetic și epistolar mântuirea se bucură de o analiză fabuloasă în textul biblic. Privită drept evenimentul capital al vieții, ea constituie năzuința fundamentală a omului, dar și sursa celei mai mari satisfacții. Tocmai de aceea a fi sigur de propria mântuire este foarte important.

Când certitudinea prinde rădăcini și când relația cu Dumnezeu se adâncește, o altă preocupare se naște. Acestă preocupare este legată de consistență și durată. Este mântuirea un bun câștigat în mod ireversibil? Mai trebuie creștinul să facă ceva pentru a o păstra? Există asigurări suplimentare în ceea ce privește starea de om mântuit? Cât de juste sunt trăirile interioare privitoare la siguranța mânuirii? Ei bine, la astfel de întrebări răspunde David Pawson în paginile ce urmează. După cum veți vedea, cartea are un pronunțat caracter polemic, dar s-ar putea și altfel?!

Atent la detalii, autorul recunoaște de la bun început delicatețea temei. Există o anumită polarizare dogmatică. Pe de o parte, tabăra celor care susțin că mântuirea odată obținută nu se mai poate pierde; pe de altă parte, tabăra celor care susțin că mântuirea da, se poate pierde. Pawson își declară din capul locului poziția, încercând să afirme că a doua interpretare este cea scripturală. O face însă cu respect și cu precauție. Nu se ferește de acele pasaje dificile și care au făcut istorie în aceste dezbateri. Pornește de fiecare dată de la etimologie, continuă apoi cu o hermeneutică lucidă, sfârșind cu o aplicație bine formulată.

Conceptul de mântuire este înțeles în complexitatea sa. Semantic vorbind, avem de-a face cu mântuirea ca act și mântuirea ca proces. Din punct de vedere temporal, avem de-a face cu cele trei dimensiuni ale mântuirii: trecută, prezentă și viitoare. Cuvântul lui Dumnezeu vorbește despre toate aceste elemente cu lux de amănunte. Mai rămâne ca noi, cititorii, să așezăm fiecare concept la locul lui, să-l înțelegem și să-l implementăm în viața de zi cu zi. Sarcina fiind mai grea decât pare, un îndrumător de felul acesta ne este de mare ajutor. Conținând toate ingredientele necesare, lucrarea de față ne invită să explorăm unul dintre cele mai importante domenii ale vieții. Materialul biblic este riguros ales și acoperă în mod omogen întreaga Scriptură. Acest lucru este completat de o rigoare dogmatică exemplară. Autorul are măiestria de a-i pune față în față pe Pelagius cu Augustin, Luther cu Erasmus, Calvin cu Arminius, Whitefield cu Wesley. Ni se oferă astfel un cadru larg și îndestulător, pe măsura subiectului.

În definitiv, lucrarea este o pledoarie pe cel puțin patru paliere. În primul rând, o pledoarie pentru sârguință. Dacă mântuirea nu este un bun câștigat pe viață decât din perspectiva lui Dumnezeu, atunci înseamnă că omul intră într-un fel de cursă. Comparată mereu cu o alergare sau cu o bătălie, viața de credință are miza ei. Până la obținerea cununii, fiecare credincios trebuie să-și dea silința și să fie veghetor. El este chemat să fie persuasiv și să nu se oprească din drum. Pe marea întinsă a vieții, printre ispite și pericole, copilul lui Dumnezeu trebuie să rămână mereu vigilent. Strădania lui va fi onorată de Dumnezeu care-L va primi mai apoi în Împărăția cerească.

În al doilea rând, cartea este o pledoarie pentru discernământ. Pericolul autoînșelării este o realitate constantă. Concepțiile noastre se pot denatura foarte ușor, mai ales pe fondul unor presiuni lăuntrice. Așa stând lucrurile, alegerea între alb și negru; adevărat și fals; bine și rău devine tot mai delicată. Fără un deziderat concret omul le amestecă și cultivă haosul în propriul univers. Pe de altă parte, o voință bine orientată va conduce spre o viață de victorie și bucurie. Or, această viață este destinată celor cu conștiința iluminată de Duhul și care se pun mereu la îndoială. Biblia ne cheamă la o viață circumspectă și mereu pusă pe cântarul lui Dumnezeu.

Avem, de asemenea, și o pledoarie pentru consecvență. De foarte multe ori Isus a spus ucenicilor să rămână în El. Ultima carte a Bibliei, Apocalispa, subliniează și ea acest element. Odată ce am dobândit justificarea prin credință prin iertarea păcatelor, trebuie să perseverăm în sfințenie. Proba sfârșitului este o temă recurentă a Scripturii. E important cum începi, dar mult mai important cum finalizezi. Consecvența nu este o completare umană a mântuirii, un fel de adaos, ci doar o atitudine prin care credinciosul își păstrează poziția în Hristos. Acest urcuș necontenit spre Dumnezeu angajează convertitul într-o manieră aparte.

În fine, cartea pledează pentru autenticitate. Ultima parte ia în discuție miturile de natură teologică ce gravitează în jurul subiectului. Harul, predestinarea, siguranța și meritul sunt principalele concepte în care se cramponează cei indeciși. O situare biblică pare a aduce prejudicii dogmatice; pare că harul este ciuntit, predestinarea și siguranța de asemenea, în vreme ce faptelor li se acordă un loc nemeritat. Lucrurile stau așa doar în aparență. În realitate, fiecare credincios își dorește să fie autentic în ceea ce crede, iar această dorință duce la o căutare sinceră. A fi autentic presupune o raportare la normă, la o instanță superioară care să valideze crezurile noastre. Tocmai de aceea Sfânta Scriptură ocupă un loc inedit în viața creștinului matur. Dând măsură trăirilor sale, ea povățuiește și aduce bucurie.

Inedită în spațiul editorial românesc, lucrarea ne poate oferi jaloane prețioase și argumente solide pentru o viață de credință normală. Angajant, marile învățături despre mântuire sunt citite în cheie biblică. Rămânând în spectrul revelației divine, viața noastră va căpăta sens și consistență. Într-o lume cu atât de multe surogate, să construim trainic pe Cuvântul lui Dumnezeu. Și, după cum spune apostoul, să ne ducem mântuirea până la capăt.

Etichete:, , ,
Categoria: Recenzii | 6 comentarii »

Bărbații și prerogativa conducerii

joi, 11 august, 2011

Întâi Adam, apoi Eva. Patriarhii au fost bărbați, legiuitorii de asemenea, iar profeții (cu mici excepții) tot bărbați. Isus s-a întrupat într-un corp bărbătesc, apostolii au fost și ei de același gen. Rânduiala pe care apostolii au instituit-o în Biserica Primară sugerează o anumită prioritate masculină. Cu toate acestea, creștinismul este religia care a reabilitat femeia cum nimeni n-a făcut-o. Nu este vorba, așadar de nici un misoginism insipid.

Cartea Conducerea aparține bărbaților?, scrisă de David Pawson încearcă să așeze lucrurile într-o anumită coerență. Fiind a treia lucrare publicată în românește (exclusiv la Societatea Biblică din România), ea vine oarecum pe un teren virgin. Sunt multe manuale de pastorală și chiar cărți despre stiluri de conducere, dar încă nu aveam o carte care să răspundă la întrebarea: CINE?. Caracterul incomod al temei este clar: nu cum conducem, ci mai degrabă care dintre noi (barbatul sau femeia?) deține prin mandat divin acest drept.

Teza lucrării este conducerea masculină în Biserică. Acest postulat este argumentat de-a lungul întregii Scripturi, doar că argumentele trebuie căutate și apoi explicate. Metodic, autorul începe de la creație, iar la final aruncă o privire înspre viitor. Adam și Eva apar cu titlu de paradigmă. Faptul că Dumnezeu a creat parte bărbătească și parte femeiască induce ideea unor responsabilități diferite. El continuă apoi cu patriarhii, profeții, împărații și preoții. În fine, Isus – analizat într-un mod aparte -, după care urmează ucenicii. În dreptul apostolilor Domnului autorul se oprește la fragmente din Petru și Pavel, fapt care dă consistență întregului demers.

Ni se oferă o antropologie bine ancorată în Scripturi. Bărbatul și femeia sunt văzuți în limitele revelației și analizați prin scopul pe care Dumnzeu l-a rânduit. Ocurențele biblice sunt alese din întreaga Biblie fără nici o aglomerare. Exegeza aplicată este – ca în toate cărțile lui Pawson – concisă și bine definită. Apelul frecvent la etimologie, precum și la context, fac din aceste elaborări adevărate mostre de analiză.

După cum intuiți, subiectul este destul de incomod. De o jumătate de secol mișcarea de emancipare a femeilor lucrează asiduu. Teologia nu a fost nici ea scutită de atacuri de tot felul, iar realitatea bisericească o confirmă. Tot mai multe femei – în tot mai multe confesiuni – sunt ordinate și ocupă poziții eclesiale tot mai însemnate. La început însă n-a fost așa, iar propășirea Bisericii lui Hristos depinde și de acest aspect. Poate părea un detaliu nesemnificativ, dar lucrurile nu stau deloc așa. Este foarte important ca slujirea publică să fie așezată în matca ei scripturală. Doar în acest fel Dumnezeu oferă binecuvântare și relevanță.

Totul se încheie cu o sinteză a principalelor teorii asupra subiectului. Privite sub aspect dogmatic și istoric, Pawson largește și mai mult orizontul de înțelegere. Ca de fiecare dată, își dorește ca cititorul să fie informat cu onestitate. A-l lăsa suspendat mai ales într-o problemă controversată, nu ar fi just. Tocmai de aceea cartea de față se impune. Slujitorii amvoanelor, studenții dar și autodidacții vor găsi în paginile ei povață și înțelepciune. De asemenea, vor înțelege că indiferent de presiunea culturală, Biserica a fost chemată să schimbe lumea și niciodată invers.

Etichete:,
Categoria: Recenzii | 3 comentarii »

Israel și Biserica

marți, 2 august, 2011

Societatea Biblică din România continuă să publice lucrările lui David Pawson. Obținând drepturile exclusive de publicare, editura Societății se străduiește să ne pună la dispoziție întreaga operă a teologului englez. O apărare a sionismului creștin este cartea asupra căreia mă voi opri de data aceasta. Avem aici o abordare militant creștină ce descrie atitudinea normală a Bisericii față de poporul Israel. Cum antisemitismul a venit în mare parte din direcția creștină, este just să ne reconsiderăm aprecierile față de Israel în termenii Sfintei Scripturi.

Autorul ne propune în această carte o analiză istorico-dogmatică a poporului Israel. Destinul acestei națiuni, frământat în creuzetul istoriei, este revăzut în lumina Scripturii și cu ajutorul unor instrumente exegetice adecvate. Întreg demersul se clădește pe conceptul de legământ (noeic, avraamic, mozaic, davidic și mesianic), se focalizează apoi pe relația dintre Israel și Biserică, pentru a se finaliza cu rolul ce-l va juca poporul ales la sfârșitul veacurilor.

Teza principală se referă la dreptul poporului evreu de a avea o țară și de a o apăra în continuare. Acest drept este vizibil susținut în Biblie, iar Dumnezeu nu S-a ferit să-l evoce. Indiferent de circumstanțe sau atitudini ulterioare anului 1948, evreii au acest privilegiu pe care noi – creștinii – nu avem voie să-l punem la îndoială. Caracterul suveran al lui Dumnezeu, profețiile ce-și așteaptă împlinirea, dar și evidențele ultimelor decenii sunt argumente suficiente în favoare sionismului.

Deși adresată celor doi teologi englezi – Stephen Sizer și John Stott – lucrarea nu este o polemică ieftină. Ba dimpotrivă! Acribia și spiritul critic al autorului nu lasă loc vreunui gând pătimaș. Oricând găsește în sistemul celor doi ceva demn de încredere, nu se sfiește s-o afirme deschis. Pe de altă parte, Pawson își dorește să fie biblic în tot ce spune, iar exegeza ce-o face unor pasaje dificile (în special din Romani) este un bun exemplu. Tocmai de aceea rândurile ce vor urma ar trebui citite cu Biblia în mână și lăsând la o parte alte prejudecăți.

În fond, ce semnalează această carte? Ce detalii hermeneutice își propune autorul să elucideze? Sau, mai concret, cu ce ar trebui să rămână cititorul onest?

În primul rând, cartea semnalează o posibilă confuzie. Legămintele, bunăoară, pot ușor fi condundate între ele. Există multe asemănări, cum există și multe diferențe. O cunoaștere aproximativă poate să amestece lucrurile într-un mod primejdios. Discernământul teologic este foarte important; înțelegerea textelor-cheie de asemenea. Exegeza trebuie să fie, așadar, extrem de minuțioasă și fără preconcepții de natură dogmatică. Autorul își expune atent opiniile textului Scripturii și le modelează după acesta.

În al doilea rând, cartea semnalează o posibilă sminteală. Este cunoscută infatuarea seculară a unor creștini față de evrei. Nu e vorba aici de antisemitism, ci de atitudini tacite, dar care se opun propășirii poporului Israel. Biserica a uitat de prea multe ori unde și cum a fost altoită pe trunchiul iudaismului. Această amnezie teologică are repercursiuni concrete și afectează viața creștină de zi cu zi. Vechiul Testament vorbește deschis despre pedeapsa pe care Dumnezeu o trimite peste cei care se ating de poporul Său. Existența Bisericii nu înseamnă automat scoatearea lui Israel de pe orbita istoriei mântuirii. O atitudine potrivită este, în fapt, atitudinea biblică.

În al treilea rând, cartea semnalează o posibilă încrâncenare. Ambele tabere – creștinismul și iudaismul – sunt susceptibile la adversitate. Ca și păstrători ai revelației prin Hristos, creștinii ar trebui să se apropie de evrei cu o iubire veritabilă. Numai că o astfel de atitudine trebuie hrănită cu o spiritualitate înaltă, fără de care animozitățile vor face ravagii. Este trist să nu se găsească uneori puncte de dialog, cu toate că prezența creștină ar trebui să fie pilduitoare. A te raporta corect și echilibrat la Israel dovedește discernământ. Pawson ne aduce în lucrarea de față o sumedenie de motive pentru aceasta, invitându-ne la reflecție și prețuire.

Etichete:, , , ,
Categoria: Recenzii | Niciun comentariu »

« Pagina anterioară