Arhiva categoriei «Destine»

Exercițiu de neuitare: Grigore cel Mare

luni, 12 martie, 2012

La 12 martie, anul 604, se stingea unul dintre cei mai mari lideri ai creștinătății: Grigore cel Mare. Supranumit și Grigore Dialogul, acest personaj merită atenția noastră indiferent de confesiune. Perioada în care a trăit și a slujit corespunde Bisericii nedespărțite, acelui trunchi comun al tuturor confesiunilor creștine. Patrician roman, la vârsta de 32 de ani deținea deja funcția de prefect (cea mai înaltă funcție civilă din Roma). A survenit apoi decesul tatălui, moment în care decide să renunțe la viața publică și să se călugărească. Ulterior a simțit chemarea lui Dumnezeu. A construit câteva mănăstiri din averea proprie, pentru a profesa doctrina sărăciei așa cum se cuvenea. A fost ani la rând reprezentantul papei Pelagius al II-lea, o perioadă în care și-a dovedit calitățile în multe domenii.

În toiul unei epidemii de ciumă, papa este răpus de boală și apoi se stinge. Grigore i-a urmat pe scaunul Romei anul 590, iar în anul următor a chemat întreg orașul la o pocăință publică pentru ca Dumnezeu să oprească ciuma. Istoria spune că a acceptat greu această postură, după multe insistențe. Nu se vedea în stare să conducă destinele creștinătății apusene, iar această atitudine merită apreciată. Cu toate acestea, istoricii vor afirma mai târziu că Grigore a devenit arhitectul papalității medievale. Sub conducerea lui Biserica s-a reorganizat, și-a restabilit prioritățile și a făcut pași pe calea universalizării ei.

Lucrarea sa de căpătâi este Cartea regulei pastorale, primul manual de teologie pastorală a creștinătății. Fiecare slujitor al Bisericii ar trebui s-o lectureze măcar o dată. Autorul scrie din experiență, dar și dintr-o nevoie acută. Slujitorii Bisericii trebuiau educați și îndreptați în multe privințe. Grija pentru suflete este foarte importantă în elaborarea lui Grigore cel Mare. Încă nu se vorbea de consilierea pastorală, dar totuși cineva îi trasa normele. Cazuistica din carte este și ea impresionantă. Episcopul vorbește despre situații în care slujitorii acționează neînțelept, iar rezultatele sunt dezastruoase.

Merită să nu-l uităm într-o astfel de zi și să admitem că teologia istorică s-a construit cărămidă cu cărămidă. Infailibilă e doar Scriptura, dar analizele făcute de atâția oameni de-a lungul secolelor trebuie luată în seamă. Grigore este unul dintre ei.

Exercițiu de neuitare: David Fabricius

vineri, 9 martie, 2012

Era pe vremea când științele își dădeau mâna cu mai multă candoare decât azi. Era un 9 martie 1564, când David Fabricius vedea lumina zilei. Se întâmpla în localitatea Esens, Saxonia Inferioară (Germania de azi). Trei titulaturi însoțesc numele lui Fabricius: teolog, cartograf și astronom. Paradoxal, toate aceste domenii încă aveau nevoie de maturare. Teologia secolului XVI năștea abia metoda exegetică pierdută în negura medievală (sub influența lui Pico della Mirandola și Erasm); cartografia era încă în stadiu incipient, așteptând noutăți din teren în urma expedițiilor; astronomia opera cu instrumente rudimentare și era privită cu o oarecare suspiciune.

Preocupările lui teologice s-au îndreptat spre anumite cărți ale Bibliei, dar și în privința unor chestiuni dogmatice din epocă. Din păcate opera teologică s-a păstrat fragmentar, dar se susține ideea că Fabricius a fost un gânditor original și fecund. Ideile și aplicațiile sale astronomice au rezistat mai bine în timp, prin instrumentele de profil pe care fie le-a inventat, fie le-a perfecționat. În 1596 a descoperit prima stea variabilă de lungă durată Mira Ceti și a întocmit hărți diverse după ultimele descoperiri ale momentului.

Dincolo de această activitate diversă și neobosită, teologul cu binoclu s-a investit serios în fiul său, Johann. A imprimat  în el pasiunea pentru Biblie, lectură și știință, astfel încât micuțul avea să devină unul dintre cei mai mari astronomi germani ai generației lui. A fost primul care a publicat (în 1611) o lucrare științifică despre petele solare. Activitatea lui Fabricius a găsit în mod ilustru o continuare în munca fiului său de care a fost mândru până când a închis ochii. Se stinge la 7 mai 1617 în orășelul Osteel din Germania.

Exercițiu de neuitare: John Steinbeck

luni, 27 februarie, 2012

Tot într-un 27 februarie, în anul 1902, se năștea marele romancier John Steinbeck. S-a născut în localitatea Salinas (California), din doi părinți educați și cu vădite înclinații umaniste. Școala elementară și liceul le-a urmat în orășelul natal, iar apoi urmează cursurile Universității Stanford. Pentru a se putea întreține se vede nevoit să lucreze ca muncitor necalificat. Nu se dă înapoi de la munca fizică și, după unii, dezonorantă. Până când va începe să câștige din propriile producții literare va face diverse meserii.

Renumele său se sprijină pe romanele naturaliste care oglindesc viața muncitorilor, lucrări scrise în anii 1930. Printre acestea se numără Tortilla Flat (1935, ecranizat în 1942); Bătălie îndoielnică (1936); Oameni și șoareci (1937), precum și marele succes Fructele mâniei (1939).

În Al Doilea Război Mondial a fost respondent de război. Urmează apoi o altă serie de romane care-l vor conduce către Premiul Nobel în anul 1962. Drumul spre Nobel era pregătit de Cannery Row (1945); Perla (1947); Autobuzul rătăcit (1947) și La răsărit de Eden (1952).

Ar mai fi de menționat The Winter of Our Discontent (Iarna vrajbei noastre) scrisă în 1961. Această lucrare este una dintre cele mai avizate critici ale decadenței americane. Marele scriitor înfiera pierderea absoluturilor și a moralității iudeo-creștine. Cam în acești termeni se consumă și ultimii săi ani de viață. Se stinge în anul 1968, într-un decembrie geros. A lăsat în urmă o operă impresionantă și plină de candoare; dar și o biografie demnă de studiat.

Suferință, curaj și demnitate

miercuri, 22 februarie, 2012

În anul 1949, tot într-un 22 februarie, scriitorul Adrian Marino a fost arestat pentru că a participat la reorganizarea tineretului național-țărănist din facultăți. La finele aceluiași an avea să fie condamnat la 10 ani de temniță grea. Au urmat apoi ani de domiciliu obligatoriu, fiind reabilitat abia în 1968. Cred că merită să ne amintim de acest luptător. Deși după Revoluție a fost extrem de controversat, omul acesta rămâne un exemplu în multe privințe.

Adrian Marino – contra timpuri (Trailer) from Alexandru Constantinescu on Vimeo.

Exercițiu de neuitare: Abraham Lincoln

duminică, 12 februarie, 2012

Într-o zi ca aceasta, în anul 1809, se năștea cel de-al XVI-lea președinte al Statelor Unite: Abraham Lincoln. Bunicul său venise primul pe continentul american, fiind ucenicul unui țesător din Anglia. Se numea Samuel Lincoln, iar în 1637 se stabilise în Hingham, Massachusetts. De acolo familia lui s-a dus către sud, spre virginia, unde, în 1778 s-a năascut tatăl lui Abraham, Thomas Lincoln.

Când Thomas avea 4 ani, familia s-a mutat la Kentucky, acolo unde indienii i-au ucis tatăl, care era fermier. A învățat meseria de dulgher și a muncit din greu încă de la o vârstă fragedă. În anul 1809 s-a căsătorit cu Nancy Hanks, despre a cărei familie se știe foarte puțin. Li s-a născut primul copil, o fetiță pe nume Sara, iar după ce Thomas a cumpărat o fermă în apropiere de Hodgenville, s-a născut și Abraham, viitorul președinte.

Băiețelul a mers la școalaă de la șase ani, iar în acele ținuturi destul de izolate a învățat să scrie, să citească și să socotească. Încă de atunci a resimțit o plăcere deosebită pentru scris, deși tatăl său era mult mai interesat de progresul fermei și a micii lor afaceri. Pe la 15 ani a început să lucreze ca și zilier și la alte firme. În timpul liber ajuta la navigarea unui feribot peste râul Ohio, iar la 18 și-a construit propriul șaland și transporta pasageri prin apele mici, către navele cu aburi de pe râu.

După o tinerețe tumultoasă dar și plină de satisfacții, după călătorii în diferite zone ale Americii, Abraham este convins de preiteni să urmeze avocatura. La 9 septembrie 1836 a primit licența în a practica dreptul, iar în 1837 el a condus campania pentru mutarea capitalei statului de la Vandalia la Springfield. Stabilirea lui în acest oraș l-a ajutat enorm, în scurtă vreme devenind un avocat cunoscut și apreciat. După o prietenie tumultoasă, se căsătorește la 4 noiembrie 1842 cu frumoasa Mary Todd.

Ascensiunea politică a început în calitate de reprezentant al statului Illinois la Washington, dar ea va intra în linie dreaptă în anul 1854, odată cu amenințarea expansiunii sclaviei. A consolidat în teritoriu Partidul Republican, iar în 1858 a fost ales în funcția de senator al statului Illinois. Nominalizarea pentru președinția Americii a avut loc în 1860, iar strategia a funcționat: pe 6 noiembrie 1860 Lincoln a fost ales președinte. În discursul su inaugural (4 martie 1861) a spus: Scopul meu… nu este să  intervin în instituția sclavagismului în statele în care acesta există deja… În mâinile voastre, conaționalii mei nemulțumiți, și nu în ale mele se află această chestiune importantă a războiului civil… Trebuie să nu fim dușmani.

Perioada primului mandat a fost extrem de delicată. Războiul și sclavagia erau două provocări majore pentru Lincoln. În 1864, republicanii l-au nominalizat din nou pentru alegeri. Lincoln era însă epuizat la acel moment, iar la aceasta tevatură se adăuga recenta moarte a fiului său Willie. Cu toate acestea, poporul l-a reales și l-a încurajat. A urmat cel de-al doilea discurs inaugural (4 martie 1865), în care președintele saluta revenirea statelor din sud. Salvase America de la scindare și, de asemenea, putea anunța sfârșitul războiului.

O lună și ceva mai târziu (9 aprilie 1865), generalul Robert E. Lee a predat armata confederată generalului S. Grant. Pe 11 aprilie, drapelul Statelor Unite a fluturat peste Fort Sumter, unde începus războiul. Pentru a sărbători încheierea războiului, Lincoln și soția sa Mary au mers la Teatrul Fort (în seara zilei de 14 aprilie). În timpul celui de-al III-lea act, un tânăr actor adept al sclavagismului s-a strecurat în loja prezidențială și l-a împușcat pe Lincoln în cap. Tănărul a scăpat atunci, fiind totuși ucis pe 26 aprilie, într-un hambar de tutun din Virginia. Soldații l-au transportat pe președintele inconștient într-o sală alăturată, dar împușcătura fusese fatală. În felul acesta își încheia viața cel ce va fi numit mai târziu Marele Emancipator. Un tren funerar a transportat trupul neînsuflețit în apoi la Springfield, unde a fost îngropat în cimitirul Oak Ridge.

Exercițiu de neuitare: A. S. Pușkin

vineri, 10 februarie, 2012

Urmare a unui duel, în anul 1837 se stingea cel mai mare poet al Rusiei: Aleksandr Sergheevici Pușkin. N-avea nici 40 de ani, era în floarea vârstei și a maturității literare. Egalul lui Eminescu de peste Prut, Pușkin a lăsat literaturii universale un tezaur ilustru. Considerat fondatorul limbii ruse moderne, poetul a fost un romantic învederat.

Descendent atât pe linie maternă cât și paternă din alese familii nobiliare, micuțul avea să crească într-o ambianță culturală de invidiat. Și-a început cariera literară pe când era elev la Liceul Imperial din Țarskoie Selo (mai târziu redenumit Pușkin). Prima operă a fost poemul romantic Rusdan și Ludmila (1820). Notorietatea sa era în creștere când, datorită unui impuls interior puternic, poetul se alătură micării revoluționare ce a produs răscoala decembristă din 1825. În această postură el a fost marginalizat și obligat indirect să se mute în provincie (de la Moscova, unde se născuse).

Deși expus la tot felul de asperități existențiale, Pușkin a făcut dovada unei perioade extrem de fecunde sub aspect literar. În acești ani – pe lângă o seamă de opere – el avea să publice lucrarea sa majoră: Evgeni Oneghin (1833). Urmează reîntoarcerea la Moscova, cu îngăduința lui Nicolae I, dar și o altă pleiadă de opere în special cu caracter istoric și naționalist. Și totuși, ultimii ani i-au fost marcați de destinul țăranului rus. Avea să se aplece în mod special asupra temei, deși cercurile de la curte o respingeau din fașă.

Dintre poeziile ce-mi plac mult la Pușkin voi reda mai jos doar două. Probabil că în viitor, în situații oportune, voi transcrie aici și altele. Prima se numește Eu te-am iubit și descrie bine înclinația romantică a poetului; a doua În greu surghiun siberian și descrie sensibilitatea socială pe care-o avea.

Eu te-am iubit

Eu te-am iubit și poate că iubirea

În suflet  încă nu s-a stins de tot;

Dar nici neliniște și nici tristețe

Ea nu îți va mai da, așa socot.

Fără cuvinte te-am iubit, fără nădejde,

De gelozie, de sfială chinuit.

Dea Domnul să mai fii cândva iubită

Așa adânc, așa gingaș cum te-am iubit.

 

În greu surghiun siberian

În greu surghiun siberian

Răbdați osânda cu mândrie,

Căci truda voastră nu-i în van,

Gândirea voastră-i veșnic vie.

Nădejdea, soră cu urgia,

În hruba neagră de blesteme

În voi trezi-va voioșia,

Căci va veni dorita vreme:

Iubiri, prietenii profunde

Vor trece porți cu lacăt greu,

Așa cum pân la voi pătrunde

În ocnă, liber, glasul meu.

Cădea-vor lanțuri, temniți crunte

Și frații vor veni spre voi,

Cu libertatea scumpă-n frunte

Să vă dea spada înapoi.

Exercițiu de neuitare: Alecu Russo

duminică, 5 februarie, 2012

Într-o zi ca aceasta, în anul 1859, se stingea la Iași Alecu Russo. Originar din Basarabia (Strășeni-Lăpușna), Russo a fost un scriitor prolific și apreciat. A fost și un împătimit politician. Era în spiritul generației sale să se implice în tot felul de polemici și lupte politice. Pe acest fond îl găsim activ în Revoluția din 1848 și va juca un rol activ în unirea de la 1859.

S-a născut într-o familie de viță nobilă, dar cu o situație socială relativ modestă. Copilăria și-a petrecut-o la țară, în mijlocul țăranilor. În anul 1829 mama îi este răpusă de holeră, iar tatăl îl trimite la studii în Elveția. Studiază inclusiv la Geneva, iar tot acolo are și primele încercări literare. Tocmai din această cauză primele sale lucrări au fost scrise în franceză și traduse postum de Alecsandri și Odobescu.

Suferind încă din prima tinerețe, scriitorul a fost mereu tras înapoi. A scris puțin în raport cu potențialul său intelectual. Poemul alegoric în versuri, Cântarea României, îl va face celebru în bună măsură. La acesta se adaugă Piatra Teiului și Iașii și locuitorii săi în 1840, lucrări care-i dovedesc înzestrarea. A fost marcat de curentul romantic și, alături de alți colegi de generație, a încercat să dea literaturii române o direcție inedită.

Prietenul de-o viață i-a fost Vasile Alecsandri. Împreună au cules poeme și basme populare pe care le-au alcătuit în antologii prețioase. Balada Miorița culeasă din Munții Vrancei se pare că este una dintre cele mai mari realizări a celor doi. Deși mai tânăr decât el, Alecsandri a dat dovadă de o prețuire specială pentru Russo. Relația lor cordială este o pildă frumoasă din istoria literaturii noastre.

Biografia lui Russo este, cred, demnă de admirație. A rămas orfan de mic, dar s-a străduit să învețe cât mai bine cu putință. A rezistat din pubertate printre străini și a acceptat ajutorul unor mentori de nădejde. Deși viața i-a fost mult prea scurtă, a trăit cu entuziasm fiecare moment al ei. A crezut sincer și ilustru în viitorul neamului românesc. I-a molipsit și pe ceilalți cu starea lui de spirit și ne-a lăsat o frumoasă lecție de viață.

Exercițiu de neuitare: A. P. Cehov

duminică, 29 ianuarie, 2012

Într-o zi ca aceasta, în anul 1860, la Taganrog – orașul lui Petru cel Mare – se năștea Anton Pavlovici Cehov. Tătăl său era un băcan destul de sărac, dar care își depășise condiția de iobag ce-o avusese în tinerețe. Datorită evlaviei sale, și-a silit fiul să cânte de mic în corul bisericii, dar și să vândă în magazin. Mama sa era o persoană blajină și mereu preocupată de binele familiei. Cu toate acestea, copilăria nu i-a fost prea fericită, tot felul de evenimente umbrindu-i adesea bucuria. Această perioadă va reveni însă în mod recurent în operele sale de mai târziu.

O vreme a frecventat școala grecească, iar apoi a intrat la gimanziul orășenesc unde a rămas 10 ani (se includea și liceul). Aici a prins drag de clasicii greci și latini, prezențe care nu-l vor trăda niciodată în plan intelectual. Survine falimentul tatălui și mutarea familiei la Moscova. Cehov va ajunge acolo în anul 1879 și rămâne până în 1892. Se înscrie la medicină, ajunge să profeseze și își va susține financiar întreaga familie. În acest timp își începe și activitatea literară prin publicarea unor texte comice (semnate cu pseudonim).

Până în 1888 devenise foarte popular în rândurile publicului. A transformat schița umoristică de 1000 de cuvinte într-o formă minoră de altă. În același timp și-a încercat forțele în zona textelor lungi, dramatice chiar. Treptat, comicul a fost înghițit de literatura gravă, iar maturitatea sa literară va fi marcată de subiecte adânci. Notorietatea avea să-i atragă și critici tot mai serioase. Una dintre ele era neapartenața sa politică și îndărădnicia de a se înrola într-un anumit curent filozofic. Pe cât era de cunoscut și îndrăgit de marele public, pe atât era de contestat și necăjit de o bună parte a criticii.

Drept consecință, la începutul anilor 1890, Cehov se va muta pe insula Sahalin (situată la aprox. 10.000 km de Moscova). Urmare a acestei șederi ieșite din comun, Cehov va publica la întoarcere lucrarea Insula Sahalin, unde-și va povesti întreaga aventură. Pleacă apoi în occident, unde ajunge să fie destul de bine cunoscut între literații vremii. Se întoarce în Rusia, cumpără o moșie la 80 km de Moscova și contribuie – atât ca medic, cât și ca administrator medical – la consecințele foametei cumplite din 1891-1892.

În textele sale a descris lumea pestriță a orașelor și satelor rusești. E o lume plină de nevoiași, negustori etc., un fel de frescă a vremii. Scenariile sale erau jucate în marile teatre, iar publicul era entuziasmat de fiecare dată. În martie 1897 însă, urmare a tuberculozei, Cehov suferă o hemoragie pulmonară puternică. Pe jumătate invalid, scriitorul își vinde moșia de la Melihovo și-și construiește o vilă la Ialta, stațiunea de coastă din Crimeea. A fost momentul desprinderii, a ruperii de viața culturală a Moscovei și Petersburgului. Această rupere s-a suprapus cu atenția tot mai crescândă a criticilor față de opera sa.

Să mai menționăm că înainte de acestă ultimă mutație biografică, Cehov se va fi căsătorit cu tânăra actriță Olga Knipper (în 1891). Aceasta a fost, se pare, singura poveste profundă de dragoste din timpul vieții sale. Datorită carierei Olga a fost luni de zile plecată de lângă soțul ei, însă căsnicia a fost o adevărată împlinire. Se stinge de tuberculoză în 1904, nu înainte de a-și savura premiera uneia dintre marile sale opere: Livada de vișini. A numit-o mereu o comedie, pe alocuri chiar o farsă, fiind ultima ocazie în care marele scriitor a creionat portretul moșierimii ruse în declin. Celebritatea mondială avea să apară abia după Primul Război Mondial, iar prezentarea completă a operei va apărea după patru decenii de la moartea sa.

Ce-am putea spune în loc de concluzie?! De observat strădania și entuziasmul cu care un copil provenit dintr-o pătură socială modestă învinge, cred că este pilduitor. Apoi, faptul că nu s-a înregimentat politic și filozofic (deși l-a costat), dovedește o anumită independență creatoare. Și, nu în ultimul rând, Cehov face dovada că medicina își poate da mâna în mod strălucit cu literatura. El a dovedit că poți să-și și ajuți pe oameni, dar să și-i încânți. Frumoasă lecție!

Teodor Pandrea și nostalgiile studenției

vineri, 27 ianuarie, 2012

Feisbucul aduce vești de tot felul. Nu întotdeauna sunt bune, încurajatoare, mlădioase. Uneori sunt chiar triste și născătoare de nostalgii. Adineaori, după ce participasem la o seară de tineret la Efrata (Oradea), îmi deschid pagina pentru a posta un citat. Rămân încremenit la vederea următorului anunț: profesorul Teodor Pandrea a închis ochii aici pentru a-i deschide dincolo, la cele țărmuri. M-am frecat la ochi și am recitit. Chiar așa… în jurul amiezii, unul dintre cei mai mari dascăli ai învățământului penticostal, s-a stins.

Alături de colegii mei de generație, mă simt privilegiat să-l fi prins la catedră. Dar nu oricând și nu oricum. Erau anii de înaltă activitate, anii în care Teodor Pandrea a dat totul, fără rest. Aș spune că acționa cu măiestrie pe două planuri. Unul era legat de relația cu Ministerul Învățământului și țintea înspre acreditarea ITP-ului. Tot aici intrau și relațiile necesare cu alte facultăți acreditate pentru a ne putea susține licențele (promoția mea a trecut prin mâna comisiei baptiste, alții prin cea a reformaților). În tot cazul, încerca să-l ajute pe fratele Trandafir Sandru, rectorul de atunci, că e important să avem o diplomă recunoscută de Ministerul Învățământului din România. Un alt plan ținea strict de profilul său de lingvist. Cursurile cu dânsul erau adevărate sondări filologice, niciodată scorțoase, niciodată plictisitoare. O candoare ilustră punea stăpânire pe mințile noastre, o mică revelație mijea de fiecare dată. Profesorul știa bine să jongleze cu exactitatea morfologică și gramaticală, dar și cu trimiteri diverse. Adesea aplicațiile ni le făcea direct pe textul biblic.

Ca o notă personală adaug cu drag aportul acestui mare om de suflet și de litere. Eram în anul terminal și – așa cum mi-a fost dat o vreme – au urmat câțiva ani de slujire la Filadelfia București. În acel timp, fratele Pandrea era membru în această biserică și, uneori, accepta să țină chiar mici studii biblice. Niciodată nu i-am putut fi pe deplin recunoscător pentru critica avizată ce mi-o aplica din când în când, după ce-mi asculta predicile. O făcea cu respect și cu un simț al detaliului. Nu era nimic gratuit în remarcile sale. De câte ori îl zăream în sală mă bucuram, știam că cineva e cu ochii pe mine. Corecțiile sale mi-au prins extrem de bine și mi-au rămas în minte și azi.

Ultima întâlnire a fost inopinantă. Eram împreună cu corul bisericii Filadelfia (Oradea) într-o vizită la Biserica Speranța din Cluj. Înainte de urca la amvon pentru predică l-am zărit ca în vis, la balcon. Îmi spuneam că ar fi prea frumos să fie chiar dânsul. După câteva minute mi-a zâmbit cu zâmbetul acela pe care toți studenții-l știu. Am fost emoționat. Trecuseră ani buni de când nu ne mai întâlnireserăm. S-a terminat programul, a venit la mine, ne-am îmbrățișat. Abia azi realizez că a fost ultima îmbrățișare, ultima conversație. Am rămas povestind până mai toți ieșeau din biserică. Nu ne-am mai fi despărțit. El era curios de mine, eu eram curios de dumnealui. Își făcea planuri de viitor, mi-a vorbit de o eventuală colaborare într-un proiect editorial, era așa de încântat că puteam avea acel schimb de idei. Da, dragii mei, pentru că profesorul Pandrea era un om al ideilor vii, al polemicilor fecunde și al aserțiunilor precise.

Acum, la despărțire, de pe meleaguri bihorene, primește un sincer omagiu. Ai fost pentru mine mai mult decât te-ai gândit. Și așa cum a fost în cazul meu cred că a fost și în inima altor studenți. Până va fi să ne revedem pe alte plaiuri, îți vom purta un respect peren. Ne vor străfulgera în continuare SOS-urile filologice cu care ne izbeai frontal, vindecător. La revedere, PROFESORE!

Exercițiu de neuitare: Mihai Eminescu

duminică, 15 ianuarie, 2012

Se întâmpla într-o zi ca aceasta, doar că în anul 1850. La Botoșani, într-o Românie încă agrară, marele Mihai Eminescu urma să vadă lumina zilei. De atunci s-au scurs 162 de ani, timp în care peste aceeași Românie au trecut alte vremuri. Acum, la ceas de sărbătoare, vă propun să vizionați Primul film documentar despre Eminescu, realizat în anul 1914. Este film mut, dar cred că din când în cand avem nevoie și de asemeni reîntoarceri în timp. Să admirăm acuratețea informației și chiar măiestria montajului într-o perioadă când televiziunea își trăia prima copilărie.