Arhiva categoriei «Destine»

Suferință, curaj și demnitate

miercuri, 22 februarie, 2012

În anul 1949, tot într-un 22 februarie, scriitorul Adrian Marino a fost arestat pentru că a participat la reorganizarea tineretului național-țărănist din facultăți. La finele aceluiași an avea să fie condamnat la 10 ani de temniță grea. Au urmat apoi ani de domiciliu obligatoriu, fiind reabilitat abia în 1968. Cred că merită să ne amintim de acest luptător. Deși după Revoluție a fost extrem de controversat, omul acesta rămâne un exemplu în multe privințe.

Adrian Marino – contra timpuri (Trailer) from Alexandru Constantinescu on Vimeo.

Exercițiu de neuitare: Abraham Lincoln

duminică, 12 februarie, 2012

Într-o zi ca aceasta, în anul 1809, se năștea cel de-al XVI-lea președinte al Statelor Unite: Abraham Lincoln. Bunicul său venise primul pe continentul american, fiind ucenicul unui țesător din Anglia. Se numea Samuel Lincoln, iar în 1637 se stabilise în Hingham, Massachusetts. De acolo familia lui s-a dus către sud, spre virginia, unde, în 1778 s-a năascut tatăl lui Abraham, Thomas Lincoln.

Când Thomas avea 4 ani, familia s-a mutat la Kentucky, acolo unde indienii i-au ucis tatăl, care era fermier. A învățat meseria de dulgher și a muncit din greu încă de la o vârstă fragedă. În anul 1809 s-a căsătorit cu Nancy Hanks, despre a cărei familie se știe foarte puțin. Li s-a născut primul copil, o fetiță pe nume Sara, iar după ce Thomas a cumpărat o fermă în apropiere de Hodgenville, s-a născut și Abraham, viitorul președinte.

Băiețelul a mers la școalaă de la șase ani, iar în acele ținuturi destul de izolate a învățat să scrie, să citească și să socotească. Încă de atunci a resimțit o plăcere deosebită pentru scris, deși tatăl său era mult mai interesat de progresul fermei și a micii lor afaceri. Pe la 15 ani a început să lucreze ca și zilier și la alte firme. În timpul liber ajuta la navigarea unui feribot peste râul Ohio, iar la 18 și-a construit propriul șaland și transporta pasageri prin apele mici, către navele cu aburi de pe râu.

După o tinerețe tumultoasă dar și plină de satisfacții, după călătorii în diferite zone ale Americii, Abraham este convins de preiteni să urmeze avocatura. La 9 septembrie 1836 a primit licența în a practica dreptul, iar în 1837 el a condus campania pentru mutarea capitalei statului de la Vandalia la Springfield. Stabilirea lui în acest oraș l-a ajutat enorm, în scurtă vreme devenind un avocat cunoscut și apreciat. După o prietenie tumultoasă, se căsătorește la 4 noiembrie 1842 cu frumoasa Mary Todd.

Ascensiunea politică a început în calitate de reprezentant al statului Illinois la Washington, dar ea va intra în linie dreaptă în anul 1854, odată cu amenințarea expansiunii sclaviei. A consolidat în teritoriu Partidul Republican, iar în 1858 a fost ales în funcția de senator al statului Illinois. Nominalizarea pentru președinția Americii a avut loc în 1860, iar strategia a funcționat: pe 6 noiembrie 1860 Lincoln a fost ales președinte. În discursul su inaugural (4 martie 1861) a spus: Scopul meu… nu este să  intervin în instituția sclavagismului în statele în care acesta există deja… În mâinile voastre, conaționalii mei nemulțumiți, și nu în ale mele se află această chestiune importantă a războiului civil… Trebuie să nu fim dușmani.

Perioada primului mandat a fost extrem de delicată. Războiul și sclavagia erau două provocări majore pentru Lincoln. În 1864, republicanii l-au nominalizat din nou pentru alegeri. Lincoln era însă epuizat la acel moment, iar la aceasta tevatură se adăuga recenta moarte a fiului său Willie. Cu toate acestea, poporul l-a reales și l-a încurajat. A urmat cel de-al doilea discurs inaugural (4 martie 1865), în care președintele saluta revenirea statelor din sud. Salvase America de la scindare și, de asemenea, putea anunța sfârșitul războiului.

O lună și ceva mai târziu (9 aprilie 1865), generalul Robert E. Lee a predat armata confederată generalului S. Grant. Pe 11 aprilie, drapelul Statelor Unite a fluturat peste Fort Sumter, unde începus războiul. Pentru a sărbători încheierea războiului, Lincoln și soția sa Mary au mers la Teatrul Fort (în seara zilei de 14 aprilie). În timpul celui de-al III-lea act, un tânăr actor adept al sclavagismului s-a strecurat în loja prezidențială și l-a împușcat pe Lincoln în cap. Tănărul a scăpat atunci, fiind totuși ucis pe 26 aprilie, într-un hambar de tutun din Virginia. Soldații l-au transportat pe președintele inconștient într-o sală alăturată, dar împușcătura fusese fatală. În felul acesta își încheia viața cel ce va fi numit mai târziu Marele Emancipator. Un tren funerar a transportat trupul neînsuflețit în apoi la Springfield, unde a fost îngropat în cimitirul Oak Ridge.

Exercițiu de neuitare: A. S. Pușkin

vineri, 10 februarie, 2012

Urmare a unui duel, în anul 1837 se stingea cel mai mare poet al Rusiei: Aleksandr Sergheevici Pușkin. N-avea nici 40 de ani, era în floarea vârstei și a maturității literare. Egalul lui Eminescu de peste Prut, Pușkin a lăsat literaturii universale un tezaur ilustru. Considerat fondatorul limbii ruse moderne, poetul a fost un romantic învederat.

Descendent atât pe linie maternă cât și paternă din alese familii nobiliare, micuțul avea să crească într-o ambianță culturală de invidiat. Și-a început cariera literară pe când era elev la Liceul Imperial din Țarskoie Selo (mai târziu redenumit Pușkin). Prima operă a fost poemul romantic Rusdan și Ludmila (1820). Notorietatea sa era în creștere când, datorită unui impuls interior puternic, poetul se alătură micării revoluționare ce a produs răscoala decembristă din 1825. În această postură el a fost marginalizat și obligat indirect să se mute în provincie (de la Moscova, unde se născuse).

Deși expus la tot felul de asperități existențiale, Pușkin a făcut dovada unei perioade extrem de fecunde sub aspect literar. În acești ani – pe lângă o seamă de opere – el avea să publice lucrarea sa majoră: Evgeni Oneghin (1833). Urmează reîntoarcerea la Moscova, cu îngăduința lui Nicolae I, dar și o altă pleiadă de opere în special cu caracter istoric și naționalist. Și totuși, ultimii ani i-au fost marcați de destinul țăranului rus. Avea să se aplece în mod special asupra temei, deși cercurile de la curte o respingeau din fașă.

Dintre poeziile ce-mi plac mult la Pușkin voi reda mai jos doar două. Probabil că în viitor, în situații oportune, voi transcrie aici și altele. Prima se numește Eu te-am iubit și descrie bine înclinația romantică a poetului; a doua În greu surghiun siberian și descrie sensibilitatea socială pe care-o avea.

Eu te-am iubit

Eu te-am iubit și poate că iubirea

În suflet  încă nu s-a stins de tot;

Dar nici neliniște și nici tristețe

Ea nu îți va mai da, așa socot.

Fără cuvinte te-am iubit, fără nădejde,

De gelozie, de sfială chinuit.

Dea Domnul să mai fii cândva iubită

Așa adânc, așa gingaș cum te-am iubit.

 

În greu surghiun siberian

În greu surghiun siberian

Răbdați osânda cu mândrie,

Căci truda voastră nu-i în van,

Gândirea voastră-i veșnic vie.

Nădejdea, soră cu urgia,

În hruba neagră de blesteme

În voi trezi-va voioșia,

Căci va veni dorita vreme:

Iubiri, prietenii profunde

Vor trece porți cu lacăt greu,

Așa cum pân la voi pătrunde

În ocnă, liber, glasul meu.

Cădea-vor lanțuri, temniți crunte

Și frații vor veni spre voi,

Cu libertatea scumpă-n frunte

Să vă dea spada înapoi.

Exercițiu de neuitare: Alecu Russo

duminică, 5 februarie, 2012

Într-o zi ca aceasta, în anul 1859, se stingea la Iași Alecu Russo. Originar din Basarabia (Strășeni-Lăpușna), Russo a fost un scriitor prolific și apreciat. A fost și un împătimit politician. Era în spiritul generației sale să se implice în tot felul de polemici și lupte politice. Pe acest fond îl găsim activ în Revoluția din 1848 și va juca un rol activ în unirea de la 1859.

S-a născut într-o familie de viță nobilă, dar cu o situație socială relativ modestă. Copilăria și-a petrecut-o la țară, în mijlocul țăranilor. În anul 1829 mama îi este răpusă de holeră, iar tatăl îl trimite la studii în Elveția. Studiază inclusiv la Geneva, iar tot acolo are și primele încercări literare. Tocmai din această cauză primele sale lucrări au fost scrise în franceză și traduse postum de Alecsandri și Odobescu.

Suferind încă din prima tinerețe, scriitorul a fost mereu tras înapoi. A scris puțin în raport cu potențialul său intelectual. Poemul alegoric în versuri, Cântarea României, îl va face celebru în bună măsură. La acesta se adaugă Piatra Teiului și Iașii și locuitorii săi în 1840, lucrări care-i dovedesc înzestrarea. A fost marcat de curentul romantic și, alături de alți colegi de generație, a încercat să dea literaturii române o direcție inedită.

Prietenul de-o viață i-a fost Vasile Alecsandri. Împreună au cules poeme și basme populare pe care le-au alcătuit în antologii prețioase. Balada Miorița culeasă din Munții Vrancei se pare că este una dintre cele mai mari realizări a celor doi. Deși mai tânăr decât el, Alecsandri a dat dovadă de o prețuire specială pentru Russo. Relația lor cordială este o pildă frumoasă din istoria literaturii noastre.

Biografia lui Russo este, cred, demnă de admirație. A rămas orfan de mic, dar s-a străduit să învețe cât mai bine cu putință. A rezistat din pubertate printre străini și a acceptat ajutorul unor mentori de nădejde. Deși viața i-a fost mult prea scurtă, a trăit cu entuziasm fiecare moment al ei. A crezut sincer și ilustru în viitorul neamului românesc. I-a molipsit și pe ceilalți cu starea lui de spirit și ne-a lăsat o frumoasă lecție de viață.

Exercițiu de neuitare: A. P. Cehov

duminică, 29 ianuarie, 2012

Într-o zi ca aceasta, în anul 1860, la Taganrog – orașul lui Petru cel Mare – se năștea Anton Pavlovici Cehov. Tătăl său era un băcan destul de sărac, dar care își depășise condiția de iobag ce-o avusese în tinerețe. Datorită evlaviei sale, și-a silit fiul să cânte de mic în corul bisericii, dar și să vândă în magazin. Mama sa era o persoană blajină și mereu preocupată de binele familiei. Cu toate acestea, copilăria nu i-a fost prea fericită, tot felul de evenimente umbrindu-i adesea bucuria. Această perioadă va reveni însă în mod recurent în operele sale de mai târziu.

O vreme a frecventat școala grecească, iar apoi a intrat la gimanziul orășenesc unde a rămas 10 ani (se includea și liceul). Aici a prins drag de clasicii greci și latini, prezențe care nu-l vor trăda niciodată în plan intelectual. Survine falimentul tatălui și mutarea familiei la Moscova. Cehov va ajunge acolo în anul 1879 și rămâne până în 1892. Se înscrie la medicină, ajunge să profeseze și își va susține financiar întreaga familie. În acest timp își începe și activitatea literară prin publicarea unor texte comice (semnate cu pseudonim).

Până în 1888 devenise foarte popular în rândurile publicului. A transformat schița umoristică de 1000 de cuvinte într-o formă minoră de altă. În același timp și-a încercat forțele în zona textelor lungi, dramatice chiar. Treptat, comicul a fost înghițit de literatura gravă, iar maturitatea sa literară va fi marcată de subiecte adânci. Notorietatea avea să-i atragă și critici tot mai serioase. Una dintre ele era neapartenața sa politică și îndărădnicia de a se înrola într-un anumit curent filozofic. Pe cât era de cunoscut și îndrăgit de marele public, pe atât era de contestat și necăjit de o bună parte a criticii.

Drept consecință, la începutul anilor 1890, Cehov se va muta pe insula Sahalin (situată la aprox. 10.000 km de Moscova). Urmare a acestei șederi ieșite din comun, Cehov va publica la întoarcere lucrarea Insula Sahalin, unde-și va povesti întreaga aventură. Pleacă apoi în occident, unde ajunge să fie destul de bine cunoscut între literații vremii. Se întoarce în Rusia, cumpără o moșie la 80 km de Moscova și contribuie – atât ca medic, cât și ca administrator medical – la consecințele foametei cumplite din 1891-1892.

În textele sale a descris lumea pestriță a orașelor și satelor rusești. E o lume plină de nevoiași, negustori etc., un fel de frescă a vremii. Scenariile sale erau jucate în marile teatre, iar publicul era entuziasmat de fiecare dată. În martie 1897 însă, urmare a tuberculozei, Cehov suferă o hemoragie pulmonară puternică. Pe jumătate invalid, scriitorul își vinde moșia de la Melihovo și-și construiește o vilă la Ialta, stațiunea de coastă din Crimeea. A fost momentul desprinderii, a ruperii de viața culturală a Moscovei și Petersburgului. Această rupere s-a suprapus cu atenția tot mai crescândă a criticilor față de opera sa.

Să mai menționăm că înainte de acestă ultimă mutație biografică, Cehov se va fi căsătorit cu tânăra actriță Olga Knipper (în 1891). Aceasta a fost, se pare, singura poveste profundă de dragoste din timpul vieții sale. Datorită carierei Olga a fost luni de zile plecată de lângă soțul ei, însă căsnicia a fost o adevărată împlinire. Se stinge de tuberculoză în 1904, nu înainte de a-și savura premiera uneia dintre marile sale opere: Livada de vișini. A numit-o mereu o comedie, pe alocuri chiar o farsă, fiind ultima ocazie în care marele scriitor a creionat portretul moșierimii ruse în declin. Celebritatea mondială avea să apară abia după Primul Război Mondial, iar prezentarea completă a operei va apărea după patru decenii de la moartea sa.

Ce-am putea spune în loc de concluzie?! De observat strădania și entuziasmul cu care un copil provenit dintr-o pătură socială modestă învinge, cred că este pilduitor. Apoi, faptul că nu s-a înregimentat politic și filozofic (deși l-a costat), dovedește o anumită independență creatoare. Și, nu în ultimul rând, Cehov face dovada că medicina își poate da mâna în mod strălucit cu literatura. El a dovedit că poți să-și și ajuți pe oameni, dar să și-i încânți. Frumoasă lecție!

Teodor Pandrea și nostalgiile studenției

vineri, 27 ianuarie, 2012

Feisbucul aduce vești de tot felul. Nu întotdeauna sunt bune, încurajatoare, mlădioase. Uneori sunt chiar triste și născătoare de nostalgii. Adineaori, după ce participasem la o seară de tineret la Efrata (Oradea), îmi deschid pagina pentru a posta un citat. Rămân încremenit la vederea următorului anunț: profesorul Teodor Pandrea a închis ochii aici pentru a-i deschide dincolo, la cele țărmuri. M-am frecat la ochi și am recitit. Chiar așa… în jurul amiezii, unul dintre cei mai mari dascăli ai învățământului penticostal, s-a stins.

Alături de colegii mei de generație, mă simt privilegiat să-l fi prins la catedră. Dar nu oricând și nu oricum. Erau anii de înaltă activitate, anii în care Teodor Pandrea a dat totul, fără rest. Aș spune că acționa cu măiestrie pe două planuri. Unul era legat de relația cu Ministerul Învățământului și țintea înspre acreditarea ITP-ului. Tot aici intrau și relațiile necesare cu alte facultăți acreditate pentru a ne putea susține licențele (promoția mea a trecut prin mâna comisiei baptiste, alții prin cea a reformaților). În tot cazul, încerca să-l ajute pe fratele Trandafir Sandru, rectorul de atunci, că e important să avem o diplomă recunoscută de Ministerul Învățământului din România. Un alt plan ținea strict de profilul său de lingvist. Cursurile cu dânsul erau adevărate sondări filologice, niciodată scorțoase, niciodată plictisitoare. O candoare ilustră punea stăpânire pe mințile noastre, o mică revelație mijea de fiecare dată. Profesorul știa bine să jongleze cu exactitatea morfologică și gramaticală, dar și cu trimiteri diverse. Adesea aplicațiile ni le făcea direct pe textul biblic.

Ca o notă personală adaug cu drag aportul acestui mare om de suflet și de litere. Eram în anul terminal și – așa cum mi-a fost dat o vreme – au urmat câțiva ani de slujire la Filadelfia București. În acel timp, fratele Pandrea era membru în această biserică și, uneori, accepta să țină chiar mici studii biblice. Niciodată nu i-am putut fi pe deplin recunoscător pentru critica avizată ce mi-o aplica din când în când, după ce-mi asculta predicile. O făcea cu respect și cu un simț al detaliului. Nu era nimic gratuit în remarcile sale. De câte ori îl zăream în sală mă bucuram, știam că cineva e cu ochii pe mine. Corecțiile sale mi-au prins extrem de bine și mi-au rămas în minte și azi.

Ultima întâlnire a fost inopinantă. Eram împreună cu corul bisericii Filadelfia (Oradea) într-o vizită la Biserica Speranța din Cluj. Înainte de urca la amvon pentru predică l-am zărit ca în vis, la balcon. Îmi spuneam că ar fi prea frumos să fie chiar dânsul. După câteva minute mi-a zâmbit cu zâmbetul acela pe care toți studenții-l știu. Am fost emoționat. Trecuseră ani buni de când nu ne mai întâlnireserăm. S-a terminat programul, a venit la mine, ne-am îmbrățișat. Abia azi realizez că a fost ultima îmbrățișare, ultima conversație. Am rămas povestind până mai toți ieșeau din biserică. Nu ne-am mai fi despărțit. El era curios de mine, eu eram curios de dumnealui. Își făcea planuri de viitor, mi-a vorbit de o eventuală colaborare într-un proiect editorial, era așa de încântat că puteam avea acel schimb de idei. Da, dragii mei, pentru că profesorul Pandrea era un om al ideilor vii, al polemicilor fecunde și al aserțiunilor precise.

Acum, la despărțire, de pe meleaguri bihorene, primește un sincer omagiu. Ai fost pentru mine mai mult decât te-ai gândit. Și așa cum a fost în cazul meu cred că a fost și în inima altor studenți. Până va fi să ne revedem pe alte plaiuri, îți vom purta un respect peren. Ne vor străfulgera în continuare SOS-urile filologice cu care ne izbeai frontal, vindecător. La revedere, PROFESORE!

Exercițiu de neuitare: Mihai Eminescu

duminică, 15 ianuarie, 2012

Se întâmpla într-o zi ca aceasta, doar că în anul 1850. La Botoșani, într-o Românie încă agrară, marele Mihai Eminescu urma să vadă lumina zilei. De atunci s-au scurs 162 de ani, timp în care peste aceeași Românie au trecut alte vremuri. Acum, la ceas de sărbătoare, vă propun să vizionați Primul film documentar despre Eminescu, realizat în anul 1914. Este film mut, dar cred că din când în cand avem nevoie și de asemeni reîntoarceri în timp. Să admirăm acuratețea informației și chiar măiestria montajului într-o perioadă când televiziunea își trăia prima copilărie.

Exercițiu de neuitare: Marco Polo

duminică, 8 ianuarie, 2012

Într-o zi de 8 ianuarie, în anul 1324, la Veneția, se stingea exploratorul Marco Polo. De profesie comerciant, își dezvoltă pasiunea pentru călătorie și aventură și devine unul dintre primii mari exploratori. A străbătut Europa și Asia între anii 1271-1295 și a făcut desoperiri însemnate.

Să menționăm că încă din tinerețe a plecat cu tatăl și unchiul său în China pe Drumul Mătăsii și au ajuns la curtea lui Kublai-Han pe la 1274. Cei trei au rămas în China vreme de aproximativ 17 ani, iar împăratul mongol l-a trimis pe Marco în mai multe misiuni de recunoaștere în teritorii îndepărtate. Există anumite indicii cum că Polo ar fi guvernat orașul Yangzhou.

Cei trei s-au întors la Veneția în anul 1295, după ce au navigat din estul Chinei în Persia, călătorind apoi pe uscat, prin Turcia. Ironia face ca, în drum spre acasă, Marco să fie capturat de genovezi (în port) și închis împreună cu un scriitor pe nume Rustichello. Această detenție bizară a lucrat oarecum la vizibilitatea lui Polo. Scriitorul l-a ajutat să-și scrie poveștile din călătorie, iar cartea Milionul a avut un succes imediat. Destul de mulți au considerat-o o extravaganță și o suspectau de gonflarea adevărului, lucrarea se înscrie în marea galerie a operelor de călătorie.

Iată pe scurt istoria tumultoasă a unui spirit cu adevărat european. În plin Ev Mediu, Marco Polo și-a dorit mai mult decât alții. S-a folosit de prima șansă – plecarea în China – pentru ca mai apoi să escaladeze noi trepte ale cunoașterii. A dovedit o acuitate extraordinară și o forță de observare uluitoare. Pe urmele lui vor merge alți exploratori și chiar vor atinge noi tărâmuri. Dar, niciodată acțiunea lui nu va putea fi ștearsă cu buretele. Cu mijloace rudimentare de investigație, el s- adovedit extrem de precoce și orientat. Putem învăța și de aici ceva: vicisitudinile vieții trebuie lăsate să lucreze în favoarea noastră.

Iubitorul de Kafka

vineri, 23 decembrie, 2011

Pasiunea fostului președinte ceh, Vaclav Havel, pentru Kafka este un fapt cunoscut. Presa a glosat pe acest detaliu, dar și asupra alte elemente biografice. Drept omagiu, îngăduiți-mi să debutez cu această pasiune kafkiană. Descoperită la 15 ani, atracția se va manifesta printr-o emulație poetică. Înainte de a fi mașinist, regizor, disident și președinte, Havel a fost un poet adolescentin. Lumea lui Kafka, împreună cu zbaterile și luminișurile ei, l-au amprentat pe micul poet în mod decisiv. Anumite stigmate kafkiene transpar și în eseurile de tinerețe, acele texte care anunțau cavalerul de mai târziu.

Datorită vastei sale culturi și a spiritului său mereu neastâmpărat, Havel a făcut dovada îmbinării perfecte între idee și acțiune. A fost un înțelept cumpănit de filozofie și sigur pe durata valorilor (Traian Ungureanu), dar și un mare teoretician al timpurilor noastre (Lech Walesa). Niciodată nu vom evidenția îndeajuns felul variat și inteligent în care fostul președinte ceh a luptat împotriva totalitarismului. Fără habotnicie gregară sau demagogie de moment, disidentul a cuagulat în juru-i mințile cele mai vii. Apoi, odată ce nucleul a fost închegat, a putut plănui mai departe. Președinția nu a fost decât o urmare logică (și fericită) a întregului demers.

Își scria propriile cuvântări de șef de Stat cu aceeași naturalețe cu care-i scria mult iubitei soții Olga, pe vremea când era în închisoare - povestește Bedros Horasangian. Această naturalețe plină de șarm și jovialitate i-a definit întreaga existență. Havel nu juca roluri (deși fusese adânc înrădăcinat în teatrul profesionist), ci doar acționa în numele unor principii clare. Niciodată n-a abdicat, niciodată nu și-a compromis idealurile. A țintit sus și a ajuns acolo.

Ar fi multe de spus, iar analizele abia încep. În zona audio-vizualului, dar și în cea livrescă, ne așteptăm la monografii elocvente. Cu siguranță după funeralii biografii își vor înmuia penițele cu patos. Omul acesta merită o mai bună receptare la toate nivelele. Acum când viața sa a primit rotunjimea morții, spectacolul poate să înceapă. În loc de încheiere prefer să-l citez pe Teodor Baconschi, ministrul de la Externe: Cehii l-au pierdut pe Havel, dar au rămas cu moștenirea libertății și certitudinea prosperității, pe care noi încă le căutăm. Au pus bun început, și au cules roadele acestei întemeieri; noi am zidit pe o butaforie neocomunistă, și încă ne chinuim să reclădim temeliile statului.

 

Exercițiu de neuitare: Paul Constantinescu

marți, 20 decembrie, 2011

În anul 1963, într-o zi ca aceasta, se stingea compozitorul Paul Constantinescu. A văzut lumina zilei la Ploiești (30.06.1909), unde și-a început și primele studii muzicale sub îndrumarea lui Boris Koffer, Traian Elian și Ioan Christu Danielescu. A plecat apoi la Conservatorul din București, unde a studiat compoziția cu Mihail Jora.

Creația lui se întemeiază pe folosirea muzicii populare și reprezentată prin lucrări din aproape toate genurile. Bogata sa experiență componistică l-a așezat între cei mai mari compozitori de-ai noștri. A scris muzică simfonică, de cameră, muzică de operă, piese instrumentale și vocale, muzică pentru film, coruri, dansuri populare pentru orchestră simfonică, precum și câte un concert pentru orchestră de coarde (1948), pian și orchestră (1952), vioară și orghestră (1957), harpă și orchestră (1952). Preocuparea sa a depășit spațiul muzicii simfonice printr-o aplecare spre folclor, a ținut prelegeri, emisiuni radio și TV, dovedind o bună cunoaștere a producțiilor populare. Evident, a fost și profesor la Academia de Muzică Religioasă din București, dar și profesor de armonie la LIceul Militar Muzical din capitală.

Ultimii ani a fost interesat de teme legate de istoria micării muncitorești din România. Aici avem ciclul de cântece Ulița noastră (1959), pe versurile lui Cicerone Theodorescu. Dar, un merit deosebit al compozitorului rămâne tratarea melosului bizantin și psalnic de pe pozițiile artistului modern. În 1963 a devenit și membru corespondent al Academiei Române, bucurându-se de o stimă extraordinară în ultimele luni de viață.

Pentru cei care îndrăgesc cultura și muzica bizantină, creația lui Constantinescu are o strălucire aparte. Începând de azi și până după Crăciun, vom posta iutuburi cu fragmente din aceste oratorii. Compozitorul a acordat o atenție specială narațiunilor Nașterii, dar și ale Patimilor. Pericopele cu pricina au fost transpuse într-un limbaj muzical amplu și adecvat. Dacă această scurtă biografie a reușit să suscite un anumit interes și dacă materialele video ce vor urma vor încânta, atunci demersul meu și-a atins scopul. Încolo, poate ar fi bine să vorbim mei des despre astfel de oameni, care dat culoare folclorului românesc și ne-au condus din nou spre origini.