O, Dumnezeule, eu priveam și așteptam să văd cerurile sfâșiindu-se și să Te văd coborând din ele și când colo iată că descopăr acum urmele pașilor Tăi în ființa mea. Tu Ți-ai trasat calea în structura mea. Tu erai atât de aproape de mine și eu fugeam de Tine, crezând că fug doar de lege. Iartă-mă!
(Stanley Jones)
Nici un argument al rațiunii nu poate oferi certitudine. Finitul nu poate sta ca argument pentru infinit, nu poate ajunge la Dumnezeu și nu își poate câștiga niciodată propria eternitate. Există însă două certitudini. Una dintre ele sălășluiește în fiecare suflet care se cunoaște pe sine. Este certitudinea pe care o impune legea, și care spune că nici viața și nici moartea, nici curajul și nici avântul nu ne poate elibera de porunca de a fi ceea ce trebuie să fim și de neputința de a fi astfel, a cărei osândă este disperarea. Eternitatea disperărăii ne cuprinde înmomentul în care suntem conștienți de faptul că mărturisim legea. Cealaltă certitudine se află în cei care au Duhul; ei sunt dincolo de propria lor mărginire și ei nu pot să folosească argumente căci eternitatea este prezentă în ei. Nu este o chestiune ce ține de viața de după moarte; este prezența convingătoare a Duhului care este Viața dincolo de viață și de moarte.
Fragment dintr-un eseu scris de Paul Tillich și inserat în cartea Cutremurarea temeliilor (Herald, București, 2007).
Îl găsesc potrivit după aceste zile în care s-a predicat abundent despre Răstignirea, Înmormântarea și Învierea lui Isus. Suntem adesea ispitiți să aducem tot felul de argumente, deși unele sunt destul de fragile fie în sine, fie în modul cum le explicăm. Încercăm să-i conducem pe oameni spre certitudini pe calea argumentelor, uitând că există ceva ce transcede logica argumentației noastre. Acest element care trece dincolo de sau se situtează deasupra demersurilor noastre face, în fond, diferența. Merită să ne oprim în loc și să ne reconsiderăm bazele credinței, să ne punem pe cântar. Exercițiul ne va face bine și ne va ajuta să creștem spiritual.
Soarele nu se înfiripase încă asupra zilei, care pentru noi e Duminică, dar femeile o și porniseră către livadă. Ci pe dealurile Răsăritului, o nedejde albă, ușoară ca răsfrângerea licărită a unui țărm smălțat cu crini și argint, urca domoală în zvăcnirea stelelor, biruind tot mai semeață scânteierea și clipocirea nopții. (…) Femeile umblau cufundate în jalea lor prin revărsarea adiată a zorilor, vrăjite parcă de-o lumină lăuntrică, de care nu și-ar fi putut da seama. (…) Numai când ajunseră în fața stâncii, uimirea le ținui locului. Neguroasa gură a peșterii se deschidea în întuneric. Nu le venea să creadă ochilor, iar cea mai inimoasă din ele dibui pragul cu mâna tremurată. La lumina faptului zilei ce sporea de-una, zăriră lespedea alături, rezemată de stânci. (…) Deodată se întorsese și văzu alături, împotriva verdelui și a soarelui, un om.
În felul acesta introduce Giovanni Papini marele eveniment al Învierii. Relatarea savuroasă apare în recent publicata carte: Viața lui Isus (Ed. Orizonturi, București, 2012).
Învierea Lui certifică mântuirea noastră; Învierea Lui asigură învierea noastră; Învierea Lui energizează nădejdea noastră. Să avem parte și anul acesta de binecuvântările Învierii. Să rămânem mereu într-o atitudine de reverență și, mai ales, să fim martori neobosiți. Cu smerenie și fermitate să afirmăm din suflet oriunde și oricând: HRISTOS A ÎNVIAT!
Dacă viața lui Isus este un mare gest de slujire și dăruire, de rennțare de sine în beneficiul altora, moartea Sa nu poate fi altfel. Dacă fidel lui Dumnezeu, Tatăl Său, a trăit aducând tuturor salvare, nu-și putea proiecta altfel moartea. Dacă viața i-a fost dăruire continuă celorlalți, moartea trebuia să-i fie dăruirea vieții spre binele celorlalți, dorită și primită de Dumnezeu. Moartea Lui nu a rămas pur și simplu moartea Lui, ci a fost îndreptată spre cei pe care-i slujise, adică spre toți. Moartea Lui se găsește într-o continuitate armonioasă și, în același timp, dramatică, cu viața. Mai mult, dacă în viață Isus acceptase să fie instrumentul ales ca salvarea lui Dumnezeu să ajungă la mulți, moartea, liber asumată, poate deveni, în mod paradoxal, mijlocul prin care această salvare să ajungă la toți.
Aserțiune a lui Armand Puig în Iisus. Un profil biografic (Ed. Meronia, București, 2006). Nu știu exact în ce măsură a fost recenzată această carte în spațiul românesc, dar ea merită o atenție aparte.
Puig stabilește o continuitate fecundă între viața, activitatea și moartea Domnului Isus. Totul trebuie privit ca un întreg, într-o relație organică am putea spune. Agonia de pe cruce face posibilă moartea reală (fizică) a lui Isus, pentru a crea cadrul potrivit pentru înviere. Să ne amintim într-o zi ca aceasta de tot ce a făcut El pentru noi.
Cine ar putea să spună în detaliu ce anume vrea Dumnezeu de la noi? Nu putem să ne imaginăm că ar exista un moment în viața noastră în care Dumnezeu să nu vrea nimic de la noi și nici un moment în care El să nu dorească altceva decât ceea ce a dorit anterior și decât ceea ce El și-ar putea dori mai târziu, iar aceasta pentru că orice situație particulară este unică și nu se va mai întoarce vreodată. Din acest motiv nimeni nu mai poate redobândi ceea ce a pierdut cândva. Fiecare clipă aduce cu sine o nouă sarcină care ne solicită în întregime. Viața este asemenea unei benzi rulante fără sfârșit dintr-o fabrică modernă; ea vine la noi și, în fiecare moemnt în care vine, ea cere ceva anume de la noi. Nu viața prin ea însățși, prin natura sa, este aceea care ne cere să facem un anumit lucru și să nu facem un alt lucru atunci când ne întâlnim cu o anumită situație, ci Dumnezeu este acela care ne cere aceasta.
Lămurire extrasă din Temeiurile credinței creștine scrisă de teologul reformat Emil Brunner. Cartea a apărut la editura Herald în anul 2009 și reprezintă una dintre piesele de rezistență ale renumitului teolog.
Într-o manieră originală, Brunner încearcă să explice taina călăuzirii divine. Obiectivitatea comunicării lui Dumnezeu este pusă față în față cu subiectivitatea recurentă a credinciosului. Fiecare are maniera lui de a înțelege lucrurile, de a decripta semnele ce îi apar în față. A citi evenimentele în cheia lor providențială este totuși soluția optimă. Credinciosul este invitat la o încredere deplină în suveranitatea lui Dumnezeu și să acționeze în consecință. Doar în felul acesta va exista o concordanță între crez și faptă, un echilibru de dorit.
Rugăciunile de mulțumire au adăugat o dimensiune în plus creșterii copiilor mei. Încerc să-i mulțumesc lui Dumnezeu mai des pentru copii mei decât să-L rog să-i schimbe. Mă rog cu recunoștință pentru dovezile harului din viețile lor și enumăr calitățile pe care El i-a ajutat să și le dezvolte. Această practică mi-a format o perspectivă nouă. Când mă rugam regulat numai pentru protecția lor, eram obligat să-mi înving frica. Când mă rugam numai pentru ca Dumnezeu să-i schimbe, pierdeam din vedere calitățile lor. Exprimarea recunoștinței în fața lui Dumnezeu pentru ei și reflectarea la calitățile lor pentru care eram atât de mulțumit, m-a ajutat să apreciez mai mult privilegiul pe care-l am de a locui cu acești copii.
Destăinuire cu sens făcută de Gary Thomas în cartea Chemarea sacră de a fi părinte (Noua Speranță, Timișoara, 2008).
Autorul vede mulțumirea drept un ingredient obligatoriu în procesul educațional. Învățarea și disciplinarea nu par a fi suficiente, dacă nu sunt scăldate în mulțumire sinceră către Dumnezeu. Aici pare a fi un secret pe care nu mulți părinți l-au descoperit. Copiii sunt binecuvântări primite de la Dumnezeu, deci mulțumirea e mai mult decât logică. Atitudinea recunoscătoare a părinților îi va molipsi și pe copii, care se vor valoriza într-un mod eficient. Vor înțelege – până și din rugăciunile părinților – că au și lucruri bune, calități care nu pot fi trecute cu vederea. Cred că ar fi bine să împletim educația propriu-zisă cu mulțumirea sinceră pentru ei și să-i creștem în temere de Dumnezeu.
O, vinovată necredință a celor care se preamăresc cu numele de creștin! Creștinii se disturg ei înșiși, întreaga Biserică este însângerată de crimele copiilor săi, pe care propriii săi copii îi masacrează; și ca și cum atât de multe războiaie și masacre n-ar fi în stare să satisfacă nemiloasa noastră lipsă de omenie, ne sfâșiem în aceleași orașe, în aceleași case, sub aceleași acoperișuri, din cauza dușmăniilor ireconciliabile. Dorim în fiece zi pacea, și noi înșine pornim războiul… Atât de mult am uitat Evangheli, care este o constituție a păcii! … Facem să domnească prin disensiunile noastre diavolul, care este autorul discordiilor, și îl alungăm pe Duhul blândeții, adică Duhul lui Dumnezeu. Dacă ai dorit, Mântuitorul meu, ca sfânta unire a credincioșilor să fie semnul venirii Tale, ce facă acum toți creștinii, dacă nu să afirme sus și tare că Tatăl Tău nu Te-a trimis, și că Evanghelia este o himeră, și că toate tainele Tale sunt tot atâtea legende?
Fragment dintr-o predică rostită de prelatul catolic Bossuet, unul dintre cei mai impozanți oratori ai vremii sale. Predica se numește Depsre misterul Sfintei Treimi și a fost consemnată în scris în anul 1655.
Aluziile de mai sus sunt îndreptate împotriva războaielor din interiorul creștinismului occidental. Cele două tabere – catolicii și protestanții – își disputau cu vehemență influența în special în Franța. A fost o perioadă plină de convulsii, în care ambele tabere au dat dovadă de nesăbuință. De aici chemarea lui Bossuet la echilibru, autenticitate și discernământ.
O, Doamne, eu știu acum că odată cu pierderea Ta, o coardă esențială s-a rupt din simfonia mea. Viața mea și-a pierdut muzica. Dar acum încep să văd mai departe. Încep să văd că n-am nici o bază de pornire la acțiune, n-am un univers moral care să aibă sens fără Tine. Trebuie să Te găsesc din nou, așa cum Te-a găsit Iacov.
(Stanley Jones)
