De când s-a abătut Amația de la Domnul, s-a făcut împotriva lui o uneltire la Ierusalim și el a fugit la Lachis. Dar l-au urmărit la Lachis și l-au omorât. L-au adus pe cai și l-au îngropat cu părinții săi în cetatea lui Iuda.
Așa povestește cronicarul (2Cron. 25.27-28) cu precizia și coerența unui redactor de știri. Este singura ocurență ce descrie episodul și, trebuie să recunoaștem, o face într-o manieră profesională. Cu detașarea istoricului ce este atent doar la justețea consemnării, cronicarul nu are nici o tresărire nostalgică. Nu se lamentează, nu se miră, nu face previziuni. Se mulțumește să descrie evenimentele pe filiera cauză-efect. Ceva de natură spirituală (s-a abătut de la Domnul), determină ceva de natură existențială (s-a făcut o uneltire… l-au urmărit… l-au omorât).
După ce arunci o privire în spate, convingându-te că Amația a făcut și treburi bune, nu poți decât să te îngrijorezi. Victoriile precedente, crizele personale și imperiale soluționate cu brio și prezența anterioară a lui Dumnezeu nu-i oferă nici o grananție suplimentară. Riscul abaterii planează asupra acstui împărat de succes până în ultima clipă și-l răpune în cele din urmă. Nu e singurul care începe bine și sfârșește prost, iar această afirmație îngrijorează și ea.
Dar să ne întoarcem la Amația. Nu cunoaștem cauzele acestei abateri (de la Domnul), dar cunoaștem bine consecințele ei. Cronicarul nu este atent să ne furnizeze detalii preliminare, ci se mulțumește să ne tragă un semnal de alarmă. Spus mai pe înțeles ar fi cam așa: când relația pe verticală se șubrezește, lucrurile se încâlcesc și pe orizontală. Complotul ce se țese în jurul său este asemenea unui uragan ce se apropie amenințător. Deducem că Amația a prins firul conspirației și fuge din Ierusalim. Dar, din păcate, e doar o soluție de moment. Complotiștii sunt pe urmele lui, îl prind, îl ucid și-l aduc asemenea unui trofeu în capitală.
Lachisul împăratului Amația nu este decât iluzia unei rezolvări. Rădăcina însă era putredă, relația cu Dumnezeu fusese deja compromisă. În acele zile regele avea să constate că situația devine ireversibilă. Cu mult înaintea uciderii sale violente, el realizează că atunci când alegi greșit vei plăti prețul acelei alegeri. Toți suntem datori c-o moarte, deci și împărații. Dar să mori ca un fugar, cu inima plină de frustrări și cu frica în sân, e totuși altceva. Pata acestui final acoperă aproape în întregime sclipirile dinainte. Ce trist!