Dacă în postarea trecută vorbeam despre POLITICĂ, acum vom ataca un subiect devenit clasic: intelectualul. Ca mai toți gânditorii de seamă, Alexandru Dragomir se întreabă și el asupra identității și destinului particular al intelectualului. Concluziile la care ajunge sunt realiste și subtile. Afară de pretinsa inadaptare etică a acestuia (o temă totuși recurentă în analiza culturală), toate celelalte sunt general valabile, aș spune.
Social, intelectualul se deosebește de ceilalți, și astfel se caracterizează, prin vorbe. Nu prin aspectul lui fizic, nu prin corpul să, care de obicei e jalnic, nu prin portul, prin veșmântul său, care-s de obicei insipide ca limba lingviștilor, ori de un îndoielnic gust, nu prin caracterul său, care de obicei nu există, ci prin cum vorbește. Mânuiește cuvintele cum meșteșugarul mânuiește uneltele.
N-are nici noblețea trupului, nici pe cea a ținutei și a portului, nici pe cea a curajului; e chintesența urâțeniilor omenești.
(28 mai 1985)