Se spune că, pe măsură ce trece timpul, suntem tot mai sensibili la „praguri”. Mă refer la vârste precum 20, 30, 40 de ani și mai departe. Îi numărăm și pe ceilalți, dar ritmul deceniilor e totuși definitoriu. Ne simțim precum pe vârful unui deal unde am ajuns pe o pantă ascendentă și apoi începe coborârea. Și iar pe un deal… și iar coborâre. O succesiuine de suișuri și coborâșuri, ca și cum trebuie să notăm în palmares încă un pisc.
Aceeași senzație o trăiesc și eu acum. Simt că m-am desprins de vârful dealului numit patruzeci și mă îndrept, ireversibil, spre o altă decadă a vieții. Timpul e la fel de necruțător și de data aceasta, fără a-mi da răgazul unei pauze cumsecade. Trebuie să iau act de realitate în mod rapid, apoi să mă repliez pe viață. Viața, familia și slujirea îmi impun același ritm fără să țină seamă de scurgerea anilor.
Dar e bine. E bine când te știi în mâna unui Dumnezeu suveran și iubitor. Și mai am un motiv. Pe măsură ce înaintez în vârstă înțeleg mai bine detaliile, pentru că trecerea anilor nu înseamnă doar îmbătrânire, ci și înțelepțire. Mă deprind mai bine cu viața și cu semenii, reușind să fiu mai prezent și mai util. Nu mă mai împiedic în lucruri minore și irelevante, ci mă străduiesc să pricep esențialul. De fapt, eu cred că înaintarea în vârstă înseamnă, în bună măsură, simplificare. Îți dezvolți capacitatea de nu te lăsa distras de decor, de a nu-ți consuma inutil energiile.
Ce-mi doresc? Să mi se dubleze anii, dar cu sănătate, împlinire și spor. Să nu trec prin viață doar în virtutea biologiei, adică într-o inerție monotonă. Dimpotrivă, să-mi pot îmbucura sufletul cu cele sfinte și să pot savura prietenia celor dragi. Să fiu de folos Împărăției lui Dumnezeu, arătând multor pământeni spre cer, chemându-mi semenii la o viață din belșug. Fie mâna bună a Domnului peste mine, chiar dincolo de năzuințele inimii.