Încă mă lupt cu distanța dintre ceea ce am crezut că va fi și ceea ce este. Am zile în care sunt atât de departe de a mă simți bine, încă îmi vine să-i trimit un mesaj scris stării de bine și să îi cer să se întoarcă.
Dar acest gând nu se găsește doar în casa de cărămidă albă de la capătul aleii mele. Acest gând îți dă și ție târcoale. Vine ca o șoaptă odată cu dezamăgirile mai mici. O tunsoare care nu te avantajează. O mașină de spălat vase stricată. O cină făcută scrum. Un copil care nu vrea să fie ascultător astăzi. Un cântar care arată tot mai mult și un cont bancar care se micșorează.
Șoapta crește și devine o voce mai puternică atunci când un prieten apropiat te evită de ceva vreme. Când nu obții locul de muncă dorit. Când sunt rostite cuvinte grele de către cineva din partea cui ai disperată nevoie să auzi o încurajare. Când ai senzația persistentă că mariajul tău s-a răcit, dar conversațiile sunt tot timpul încinse. Când intervine sentimentul de singurătate pe care nu credeai că îl vei avea în această etapă a vieții.
În cele din urmă, dezamăgirea bubuie ca un tunet care scutură pământul când primești un telefon de la doctor și te alegi cu un diagnostic ce-ți întoarce viața cu susul în jos. Când descoperi o relație extraconjugală. Când există dependențe ascunse. Când nu-ți mai cunoști propriul copil. Când izbucnește un incendiu. Când apare falimentul. Când se produce despărțirea. Când cineva moare pe neașteptate dar tu continui să suni acea persoană în speranța că este un vis urât și că de data asta cu siguranță va răspunde. Nu știu când vor apărea în calea mea aceste dezamăgiri mai mari sau mai mici. Pur și simplu mă trezesc în fața lor. Ele sunt ca un musafir neașteptat cu care nu știu cum să mă comport.
(Din Nu așa trebuia să fie, de Lysa TerKeurst, Scriptum, Oradea, 2020)