Când, la mijlocul secolului trecut, se făcea marea descoperire a manuscriselor de la Marea Moartă (sau de la Qumran), întreaga lume teologică – nu doar bibliștii – erau în extaz. Intram, de la o zi la alta, în posesia unor manuscrise (fie și fragmentare) a unor cărți din Vechiul Testament, pe de o parte, și a unor tratate de spiritualitate necanonice, pe de altă parte. Dintre acestea din urmă, s-a remarcat un pergament, format din două părți separate, care urma să poarte numele de Cartea imnurilor (sau „Psalmii recunoștinței”; „Psalmi de mulțumire”).
Din cauza caracterului fragmentar al pergamentului, este imposibil de spus numărul de poeme pe care le conține. În coloanele 1-18 pot fi reprezentate aproximativ 30-35 de poeme, variind în lungime de la 8 la 50-60 de versuri. Nu există rubrici, împărțirea fiind marcată doar de un spațiu gol. Majoritatea poemelor încep cu formula introductivă: „Îți mulțumesc Ție, Doamne”. Esența este, așadar, mulțumirea către Dumnezeu pentru mântuirea pe care a acordat-o omenirii, care este percepută ca fiind total distinctă de Dumnezeu.
Nici în poemele propriu-zise, nici în celelalte scrieri de la Marea Moartă, nu se oferă informații directe sau indirecte cu privire la paternitatea psalmilor sau la timpul și locul compunerii lor. Prin urmare, trebuie să se judece după conținut. De cele mai multe ori, colecția este văzută ca o unitate literară cu un singur autor, a cărui identitate trebuia căutată în „eu”, care apare constant ca subiect, și a cărui mizerie și suferință apare în mod recurent. Scrisul este format din caractere pătrate ebraice, cu excepția faptului că El (Dumnezeu) este uneori în vechea scriere cursivă. Din punct de vedere paleografic, se consideră că sulul datează din secolul I î.Hr.
Așadar, după această scurtă punere în temă, să ne bucurăm de câteva fragmente absolut încântătoare:
Aduc mulțumiri, Ție, Doamne / pentru că Tu ești puterea și cetatea mea, / și Tu mi-ai izbăvit sufletul / de toate fărădelegile în care se afla. / Căci Tu ai pus adevărul în inima mea / și dreptatea în sufletul meu, / odată cu darurile înțelepciunii Tale; / și ai rupt șalele celor / ce se ridicaseră împotrivă-mi.
Aduc mulțumiri, Ție, Doamne, / căci Tu mi-ai scos sufletul din groapă / și m-ai ridicat din mlaștina iadului / înălțându-mă deasupra lumii. / Ca astfel să merg peste toată nemărginirea / știind că există nădejdea / că ceea ce Tu ai creat din țărână / părtaș să devină cu lucrurile sfinte. / Pentru că, iată, Tu ai luat un duh / împovărat de păcat / și l-ai curățit de toate murdăriile / și l-ai așezat / în preajma ființelor sfinte / punându-l alături / de copiii cerului.
Aduc mulțumiri, Ție, Doamne, / căci prin puterea Ta m-ai înstăpânit, / și m-ai împlinit prin al Tău Duh / încât nu mai pot fi clintit. / Tu m-ai întărit prin toate bătăliile / pe care cei păcătoși le-au pornit împotrivă-mi, / și nu ai lăsat ca nenorocirile ce m-au încercat / să-mi frângă credința în Tine. / Tu m-ai așezat ca într-un turn întărit / deasupra unui perete înalt / întemeiat pe o piatră, / ridicat pe temelii veșnice, / ai cărui pereți sunt de nezdruncinat, / un turn dăruit de Tine, o, Doamne, / pentru toți cei ce-ar vrea să se înalțe înaripați / spre înălțimile lăcașului sfințeniei.
Aduc mulțumiri, Ție Doamne, / căci ai făurit o minune din țărână / și Ți-ai arătat apoi puterea / în ceea ce e plămădit din lut. / Căci Tu m-ai făcut să cunosc adâncul Tău adevăr, / și să preamăresc măreția lucrărilor Tale, / și mi-ai pus pe buze puterea rugăciunii, / și lauda întru Tine, / și mi-ai pecetluit buzele / și putere de a cânta mi-ai dat, / ca să slăvesc iubirea Ta / și zilnic să Te preamăresc neîncetat / întru vecie binecuvântându-Ți Numele.
Căci cum mă pot uita spre slava Ta / dacă Tu nu-mi deschizi ochii? / Cum să aud cuvintele adevărului Tău / dacă Tu nu mă vei face să-l aud? / Iată, inima mi-a fost uimită / că astfel Cuvântul a fost descoperit / aceluia cu urechile deschise / și că o inimă învârtoșat / a suferit aflând aceste lucruri. / Dar am ajuns acum să știu / că pentru Tine însuți, Doamne, ai făcut toate aceste lucruri. / Căci ce este carnea pieritoare / ca Tu să o preamărești / și să faci asemenea minuni cu ea? / Și totuși, hărăzit era de Tine / ca toate lucrurile să se sfârșească / și să le rânduiești întru slava Ta, / și astfel ai chemat la viață / o oaste înzestrată cu cunoaștere / ca să povestească mărețele Tale fapte / muritorilor de rând, / și să transmită poruncile Tale / celor născuți din femeie. / Și Tu i-ai adus pe cei aleși / în legământ cu Tine / și le-ai deschis inimile lor de țărână / ca, în fața milei Tale, / să scape de capcanele judecății. / În ce mă privește / alcătuit din lut cum sunt, / cu o inimă de piatră în mine, / și neînsemnat cum sunt / cum oare să ajung la asta? / Dar, iată, Tu ai așezat cuvântul Tău / în această ureche din țărână / și ai gravat în inima lui / adevărurile veșnice; / și ai înlăturat / toate slăbiciunile mele / aducându-mă în Legământ cu Tine / ca înaintea Ta să stau / veșnic neclintit / în strălucirea Luminii Preacurate, / până la sfârșitul vremii, / unde întunericul a dispărut pentru vecie / și unde totul e pace nesfârșită.