Adolescentul și mama lui

A

Aici intervine partea dificilă pentru părinți. Fiul dumneavoastră adolescent o să mai aibă nevoie de mama lui încă mulți ani de acum înainte. Va avea nevoie să îl iubiți, să îl sprijiniți, să fiți prezentă. Mai are nevoie – în sensul cel mai strict – să faceți toate acestea pentru el, în timp ce el se poartă ca și cum nu ar avea nevoie de dumneavoastră. Are nevoie să faceți lucruri pentru el, în timp ce el va stabili ce e cool și ce nu, ceea ce reprezintă latura cea mai frustrantă și chiar dureroasă a vieții părinților de adolescenți. Își iau toate lucrurile de care au nevoie, repudiindu-i în același timp pe cei care li le dăruiesc. Cel mai important e, oricum, să nu vă lăsați rănită, să nu vă supărați pe el prea tare și nici să nu vă displacă faptul că a crescut. E important să nu vă necăjiți că nu mai sunteți cool și nici că v-ați pierdut poziția pe care o aveați cândva în ochii lui. E important să nu îi ziceți că îl plăceați mai mult când era mic. Se va supăra, și pe bună dreptate. Vrea să începeți să îl percepeți așa cum e: un băiat mare, un tip cool care nu-și mai petrece timpul cu mama. Câtă vreme are bun-simț și e responsabil – și cred cu adevărat că le puteți cere adolescenților să se poarte civilizat –, trebuie să acceptați că nu vă va mai idealiza așa cum a făcut-o când era copil. (…)

La adolescență, băieții au nevoie să fie cineva acasă atunci când se întorc de la școală, cel puțin câteva zile pe săptămână. Au nevoie să fie întrebați dacă și-au făcut temele sau să aibă pe cineva care să le răspundă la întrebări, în cazul în care ce au de făcut e prea greu. Au nevoie de o mamă care să îi asculte povestind despre nedreptățile suferite și despre suferințele de peste zi (dar oare nu avem nevoie cu toții de asta?).

Când am intrat la liceu și apoi la facultate, mama – care fusese casnică toată copilăria mea – a început să dea lecții private de citire copiilor de la o școală din New York. Școala unde lucra era la granița cu cartierul Harlem și acolo mergeau mulți copii de culoare, din medii sociale defavorizate. Eu nu mai aveam așa multă nevoie de ea la momentul respectiv, dar copiii aceia sigur aveau. Știu că mama se simțea foarte responsabilă față de ei și vorbea despre copiii aceia cu mare mândrie și plăcere. Iar eu mă simțeam ușurat. Mama mea avea o ocupație, se simțea utilă și nu mă mai împovăra cu grija ei pentru mine. Am putut să mă maturizez și să devin mai responsabil față de mine însumi. Și, cel mai important, nu m-am mai simțit vinovat că o abandonasem.

(Din volumul Despre băieți. Răspunsuri la cele mai frecvente întrebări referitoare la cum să crești un băiat, de Michael Thompson, Humanitas, 2020)

Scrie un comentariu

Ghiță Mocan

Soț, tătic și pălmaș pe ogorul Evangheliei. Febril căutător de adevăruri pe care să mă pot rezema, admirator a tot ce este veritabil și gata să văd binele chiar și unde e ascuns. Slujesc Domnului cu sentimentul unei datorii nobile și iau asupra mea orice povară ce are legătură cu Împărăția Lui. Alături de soția mea Magdalena, cresc doi copii adorabili: Paul și Carina. Predau teologie, dar preocupările mele intelectuale dezertează în multe alte zone. O bună parte din ele – ca și inevitabilele curiozități – le veți găsi în conținutul acestui site. Locul virtual în care tocmai vă aflați mă reprezintă, cu toate frământările și modestele mele aprecieri.