Tata era un om liniștit, tăcut, și ne vorbeam puțin unul altuia. În ziua de Paște, i s-a făcut rău, așa că se întinsese pe pat. M-am așezat lângă el și, pentru prima oară în viața noastră, ne-am vorbit cu o sinceritate totală. Semnificația celor spuse nu stătea în cuvinte, ci în deschiderea minții și a inimii; porțile s-au deschis. Tăcerea era tot atât de deschisă și profundă precum cuvintele. După aceea a trebuit să plec și mi-am luat rămas bun de la toți cei din cameră, dar nu și de la el, fiindcă am simțit că, întâlnindu-ne așa cum ne întâlniserăm, nu ne-am mai fi putut despărți în veci unul de celălalt. Nu ne-am luat rămas bun, nu am schimbat nici măcar un la revedere sau pe curând. Noi doi ne întâlnisem și era pentru totdeauna. El a murit în aceeași noapte. Mi-aduc aminte că, întorcându-mă de la spitalul unde lucram, spunându-mi-se că a murit, m-am dus în camera lui și am închis ușa în urma mea. Am petrecut în acele clipe o tăcere de o calitate și o profunzime ce nu ținea de absența zgomotului, a sunetului. Era o tăcere plină de substanță, era o tăcere așa cum o exprimase scriitorul francez Georges Bernanos într-una din nuvelele sale: „o tăcere care era în ea însăși o prezență”. M-am auzit atunci spunând: „Și mai sunt oameni care îndrăznesc să spună că există moarte! Ce neadevăr!”
(Amintire povestită în cartea Viața, boala, moartea, de către Antonie Bloom)