„Acesta e Fiul Meu Preaiubit!”

A

N-a fost un simplu botez! N-a semănat decât în linii mari cu cele dinainte, pentru că în ziua aceea Fiul lui Dumnezeu pășea în apele Iordanului. Botezătorul, Ioan, s-a speriat. Era pentru prima dată descumpănit în fața întregului tablou. El știa cine este Isus, atâta vreme cât întregul său mesaj era centrat în jurul Lui. Știa care e diferența între el, muritorul și El, Mântuitorul. Cum ar fi putut să-i administreze un botez care nu-I era destinat? Cum ar fi putut rămâne calm în fața unei provocări de o asemenea intensitate? Și totuși, Ioan Îl botează pe Isus. Înțelege că așa trebuie să se întâmple. Sub imperiul emoțiilor, „execută” gestul ritualic pentru a-i pătrunde mai târziu sensurile. Doar așa teofania devine posibilă.

Și cerurile s-au deschis și glas divin s-a auzit. Când Isus ieșea din apă, când se întorcea printre păcătoși, cerul avea să-I confirme divinitatea. El nu era un simplu candidat la botez, Fiul Preaiubit al Tatălui ceresc. Prin urmare, nu El avea nevoie de imersiune, ci oamenii aveau nevoie de teofanie. Prin mărturia Evangheliilor, ne înfruptăm și noi din aceasta, o savurăm și ne entuziamăm din nou. Lucrarea mesianică ce-o va deschide botezul avea nevoie de o confirmare supranaturală. Ioan Botezătorul n-ar fi putut-o face. El doar a prevestit, a marcat diferența ontologică față de Isus. Numai cerul putea vorbi cu autoritate, de fapt, numai Dumnezeu Tatăl putea pune lucrurile în ordine.

Într-o astfel de zi, când creștinătatea își amintește evenimentul, să ne reiterăm fiecare credința în Hristos. S-a pus încă de la început în rândurile păcătoșilor pentru a-i mântui, S-a botezat în aceeași apă și în același cadru precum toți muritorii. Dar toate acestea le-a făcut pentru ca noi să auzim și, auzind, să credem și, crezând, să ne mântuim. Fiul Tatălui venise cu o misiune unică, iar ea trebuia circumscrisă în timp și spațiu. Ce bine c-a fost așa! Ce bine că ne putem raporta, inclusiv istoric, la activitatea lui Hristos. Și, mai ales, ce bine că mântuirea Lui ne atinge pe ficare dintre noi, făcându-ne copii de Dumnezeu.

 

Scrie un comentariu

Ghiță Mocan

Soț, tătic și pălmaș pe ogorul Evangheliei. Febril căutător de adevăruri pe care să mă pot rezema, admirator a tot ce este veritabil și gata să văd binele chiar și unde e ascuns. Slujesc Domnului cu sentimentul unei datorii nobile și iau asupra mea orice povară ce are legătură cu Împărăția Lui. Alături de soția mea Magdalena, cresc doi copii adorabili: Paul și Carina. Predau teologie, dar preocupările mele intelectuale dezertează în multe alte zone. O bună parte din ele – ca și inevitabilele curiozități – le veți găsi în conținutul acestui site. Locul virtual în care tocmai vă aflați mă reprezintă, cu toate frământările și modestele mele aprecieri.