
Fiindcă, postul, acest medic al sufletelor noastre, obișnuiește să domolească unuia fierbințelile și mișcările trupului, altuia să-i îmblânzească irascibilitatea, altuia îi alungă somnul, altuia îi trezește râvna, altuia îi curăță mintea și o face din nou liberă de gândurile rele, altuia îi domolește limba nedomolită și o reține ca și cu un frâu prin frica lui Dumnezeu, nemailăsând-o să rostească cuvinte nefolositoare și putrede; altuia îi ocrotește nevăzut înălțările și-i fixează ochii și nu-i lasă să se mai poarte cu curiozitate încolo și încoace, și îl învață se privească pe sine însușii și să-și aducă aminte numai de păcatele și lipsurile sale. După puțin timp, postul risipește și alungă cum alungă soarele ceața, întunericul spiritual și acoperământul păcatului așezat peste suflet. Postul ne face să vedem cu mintea văzduhul duhovnicesc, în care nu răsare, ci pururea strălucește Soarele cel neapus, Hristos Dumnezeul nostru. Luându-și colaborare privegherea, postul înmoaie învârtoșarea furișată în inimă și, în locul lăcomiei dinainte, face să țâșnească izvoarele străpungerii inimii; lucru pe care să râvnim să se facă și în fiecare din noi înșine, rogu-vă, fraților! (…)
Postul este începutul și temelia oricărei lucrări duhovnicești. Prin urmare, câte le vei zidi pe temelia aceasta se fac neclintite și nezdruncinate, ca întemeiate pe o stâncă tare; dar dacă iei această temelie și pui în locul ei săturarea pântecelui și poftele iraționale, acestea se scurg ca un nisip sub gândurile rele, și râul patimilor și toată zidirea virtuților se prăbușește. Ca să nu se întâmple și cu noi aceasta, să stăm cu bucurie pe temelia tare a postului, să stăm, frații mei, bine, să stăm de bunăvoie; căci cine se urcă silit, fără voie, pe stânca postului, va ajunge să fie târât de acolo de către poftă, de mâncatul în ascuns și, mâncând, se face, pe cât se pare, mâncare a celui rău.
(Din Cateheze,
de Simeon Noul Teolog,
Deisis, Sibiu, 2011, p. 158 și urm.)