
Există în istoria lumii evenimente de un inedit izbitor. Ceva ce nu părea posibil dar, odată consumate, devin în mod obligatoriu irepetabile. Grozăvia și impactul acestor puncte fierbinți de pe harta umanității uimesc până la perplexitate, chemând la o continuă interpretare.
Unul dintre aceste evenimente este Holocaustul sau șoah-ul, după cum îl denumesc evreii. Este punctul acela în care istoria parcă s-a luat mai în serios ca niciodată, când antisemitismul deja milenar a irupt într-o concretețe înfiorătoare. Germania nazistă n-a fost decât mediul prielnic, iar Adolf Hitler n-a fost decât unealta suficient de șlefuită în acest sens. Dar rădăcinile erau deja adânc înfipte în pământul prejudecăților. Ca un teribil recul, cei șase mii de evrei omorâți în experiment au strigat – în deplina lor tăcere – către Dumnezeu ce părea ascuns. Oare cum se mai putea crede în El după ce fumul crematoriilor s-a împrăștiat în văzduh? Oare cum ar mai putea fi posibilă muzica și poezia după asemenea atrocități? Dar iubirea și viața normală a oamenilor aflați de-o parte sau de alta a baricadei?
Eseul semnat de Imre Tóth (1921-2010) și prezentat inițial în cadrul unui colocviu (Napoli, 1997) încearcă să răspundă la toate aceste întrebări. Volumul are un titlu incitant: A fi evreu după Holocaust (Humanitas, București, 2015). În deschidere se recomandă drept „un vierme, o insectă dăunătoare”, pentru ca în încheiere să revină la aceeași metaforă. Așa a fost tratat în orașul natal (Satu Mare) și tot așa avea să fie „gratulat” și în cariera universitară la Cluj și București. Încercând să se izbăvească, într-o candidă naivitate, se alătură Partidului Comunist ce se afla pe atunci în clandestinitate. Simte că aici e mai ferit, că antisemitismul era absent, iar auspiciile păreau promițătoare. Avea să afle la scurtă vreme că se ascunsese tocmai în bârlogul ursului. Este anchetat și închis, apoi condamnat la ani grei de temniță. În timpul acesta familia îi este ridicată de naziști, iar sfâșierile par nesfârșite.
Toate acestea să vi le imaginați în cazul unui doctor în matematică, un savant de talie mondială, unul dintre cei mai mari istorici ai matematicii din secolul XX. E vorba de o personalitate care, odată izbăvit din tenebrele comuniste, ajunge să predea în Germania, dar și la Paris și Statele Unite. Enciclopedist de înaltă clasă, om de o sensibilitate de mare rafinament și cu un talent scriitoricesc aparte, sătmăreanul a fost un adevărat european. A înțeles că viața trebuie să fie posibilă și după Holocaust, că până și germanii trebuie să-și asume o legătură inextricabilă cu evreii după ce furtuna a trecut. Occidentul trebuie să fi învățat o lecție usturătoare și să se străduiască din răsputeri să nu mai repete istoria.
Rar întâlnești o abordare atât de echilibrată a unei teme cu o asemenea încărcătură. Și când te gândești că autorul ei a pătimit efectiv, că întreaga-i existență i-a fost străpunsă de această suferință. În fond, el nu încearcă să explice Holocaustul (pentru că este, în sinea lui, inexplicabil) și nici să-i găsească ieftine circumstanțe de context. Mai degrabă îl asumă într-o manieră terapeutică, îl actualizează pentru a-l putea traversa cu demnitate. Nu trebuie fugit de un trecut de o asemenea consistență, ci mai degrabă interpretat în cheia potrivită. Dar să-l lăsăm pe autor să ne spună, în final, despre ce este vorba:
A fi evreu dupa Holocaust înseamnă a trăi cu prezenţa trecutului. Fiindcă, aşa cum exclama în urmă cu douăzeci de ani o tânără germană, pe atunci studentă la Universitatea din Frankfurt, vorbind despre trecutul nostru comun – şi despre viitorul nostru, care avea de atunci să devină inseparabil: „Nimic nu e mai prezent decât trecutul!